Viata unui ucigas platit ajuns el insusi pe lista celor care trebuie eliminati, coruptie administrativa si planuri de urbanism aberante, militanti pe care unii ii considera teroristi, abuzuri sexuale comise de preoti sunt doar cateva dintre subiectele filmelor care pot fi vazute la a patra editie a Festivalului 'One World Romania".

Treizeci si trei de filme documentare pe tema Drepturilor Omului pot fi vazute anul acesta la evenimentul care se defasoara intre 16 si 21 martie la cinematografele Eforie, Union, Corso si Noul Cinematograf al Regizorului Roman din Bucuresti.

Unul dintre filmele cele mai aplaudate ale editiei 2010 a fost 'Hair India". Realizat de Rafaelle Brunetti impreuna Marco Leopardi, 'Hair India" urmareste povestea parului donat de familiile sarace in templele hinduiste, par care, dupa ce este prelucrat in Italia, ajunge inapoi in India la saloanele cosmetice care fac extensii Am stat de vorba cu Brunetti, unul dintre regizorii filmului despre drumul parului din India si inapoi.

Si chiar daca 'Hair India" nu va fi in editia 2011 a Festivalului One World Romania, povestea in sine a parutui oferit ca ofranda, care ajunge apoi sa fie vandut este foarte interesanta. Poate va facem pofta sa vedeti la Festival alte filmecare au subiect problemele lumii in care traim. Programul si descrierea documentarelor programate in 2001 le gasiti pe www.oneworld.ro.

Unde ati gasit subiectul pentru filmul 'Hair India"?

Rafaelle Brunetti: Celalalt regizor al acestui film, Marco Leopardi, locuieste in imprejurimile Romei. Intr-o zi, cand era la frizer, a vazut elicoptere pe cer. A intrebat ce e cu ele si a aflat ca erau de la fabrica nou deschisa care se ocupa de extensii de par. S-a dus acolo si aflat ca proceseaza par donat in templele din India. S-a gandit sa faca un film despre asta si m-a contactat pe mine pentru ca vazuse filmul meu anterior, 'Mitumba". In el, urmaream povestea unui tricou .

Un baiat din Germania joaca fotbal iar la finalul meciului face schimb de tricouri cu alt baiat din echipa adversa. Mama acestuia din urma doneaza tricoul la Crucea Rosie si obiectul de imbracaminte porneste intr-o calatorie comercialo-caritabila de la nord la sus si inapoi. Drumul lui trece prin Italia, Africa, Anglia si in final ajunge la un baiat dintr-un satuc african, care, la randul lui, joaca fotbal. Marco mi-a spus ca ar vrea sa faca un film similar, dar de data asta sa urmarim drumul parului din India in Europa , America s.a.md.

Si cum ati descoperit ca o parte dintre extensii mergeau inapoi in India?

R.B.: Nu prea imi placuse ideea de a face un film despre bogati care se foloseau de donatiile saracilor. Dar cand am mers impreuna sa vizitam fabrica, sa vedem cum se proceseaza parul si de ce parul venit din India era considerat cel mai bun, am observat printre cutiile cu extensii prelucrate, care urmau sa fie expediate in Canada, SUA, Noua Zeelanda si o cutie pe care scria Bombay. Am vorbit cu managerul si am aflat ca acea cutie urma sa mearga la saloane din India. In acel moment ne-am dat seama ca am gasit un mod original de a face o poveste despre India moderna si contradictiile ei.

A fost greu sa convingeti oamenii sa participe la crearea acestui film?

R.B.: Deloc. Ultimele mele trei filme le-am turnat in Africa, America Latina si India. Cel din India a fost cel mai usor pentru ca oamenii sunt foarte deschisi. Familia saraca, care merge la templu sa doneze par a reactionat foarte bine in fata camerei. Erau calmi, nu le pasa de noi. Surpinzator, chiar am avut foarte putine cadre in care ei se uita la camera. Si mi-a placut atat de mult felul in care ei fac asta ca am introdus cadrele in montajul final.

Oamenii din Bombay erau exact opusul. Le placea foarte mult in fata camerei. Chiar am fost intrebat daca sunt actori. Dar asa se comporta ei nomal. Erau foarte fericiti ca exista o echipa de filmare care ii urmareste. Plus ca limba lor principala e engleza.

Cu proprietarii fabricii a fost mai greu. Au acceptat dupa foarte multe discutii. Pana la urma, ei au considerat ca filmul nostru poate fi o foarte buna reclama pentru ei.

Si cu sefii din templu a fost greu. Initial au acceptat, dar la final, cand nu e mai ramasese decat o secventa de filmat, si cea mai importanta, au zis ca putem sa filmam peste tot cu exceptia locului unde are loc taierea parului. Am gasit in cele din urma un traducator care a reusit sa ii convinga. A fost foarte dificil pentru ca in India se vorbesc patruzeci de limbi si, in cazul acesta, traducatorul a fost foarte important.

Stie Sangeeta, femeia din Bombay care lucreaza o o revista mondena si care isi pune extensii, de unde vine materia prima?

R.B.: Sigur. E o secventa in film in care ea le spune fericita prietenelor ca isi va pune extensii de par. In acelasi timp, le spune ca a doua zi va merge la templul din Tirupathi pentru a multumi zeilor. Aceata e cel mai vizitat loc de pelerinaj din lume. Dupa el urmeaza Roma si Mecca. La Tirupathi, peste 20000 de pelerini doneaza par in fiecare zi. E o industrie.

Am fost acolo inainte de filmari, dar nici ei nu au acceptat sa filmam in locul unde se taie parul si nici noua nu ne placea atmosfera, felul industrial in care se faceau donatiile. Din fericire, familia din film n-a vrut sa mearga acolo. Insa, Sangeeta, se duce Tirupahi si spune ca va trebui sa faca cumva sa isi stranga parul. E un jenata ca merge exact in locul in care oamenii se duc sa faca donatii. Dar e relaxata.

Lucrand la acest film in India ati intalnit oameni din categorii sociale diferite. Cum percep ei aceasta mare diferenta dintre bogati si saraci?

R.B.: Acolo oamenii cred in Karma lor. Cred ca 'asa trebuie sa fie". Oamenii bogati nu se gandesc prea mult la asta pentru ca, dupa ei, daca esti foarte sarac inseamna ca 'tu esti responsabil pentru asta". Probabil ca intr-o viata anterioara ai facut ceva care te-a adus in acea conditie. Dar India este un taram al contraditiilor. In filmul nostru, se poate vedea ca, Sangeeta de exemplu, care e foarte superficiala , se duce la randul ei la templu atunci cand se intampla ceva important in viata ei.

Si familia saraca din film?

R.B.: Ea merge pentru prima oara in oras. Acolo vad pentru prima oara schimbarile. Vad pentru prima oara fete moderne, fete care conduc . La final, mama spune ca isi doreste ca si fata ei sa fie educata, sa conduca o masina ca toate fetele pe care le vazuse. Mersul la templu si donatia sunt forme de fi in contact cu Dumnezeu si de a cere ceva divinitatii. Dar India se schimba rapid. Cred ca e foarte important cum decurg lucrurile in urmatorii ani.

Ce se intampla cu celelalte lucruri pe care pelerinii le doneaza? Bijuterii, bani?

R.B.: Cred ca e o poveste universala. In filmul nostru e vorba despre temple hinduiste, dar cred ca toate religiile au ceva in comun: le cer credinciosilor sa doneze. Templele hinduiste primesc ofrande, bani, bijuterii sau par. Parul este o donatie pe care o poti face, oricat de sarac ai fi. Pana acum cativa ani era o donatie importanta din punct de vedere spiritual din care templul nu avea niciun castig material. Era ars sau ,cel mult, folosit pentru a umple saltele. Deodata lucrurile s-au schimbat. Parul a devenit o resursa materiala foarte importanta.

Ce fac cu banii? Sunt sigur ca exista temple care folosesc resursele pentru a sprijini pelerinii sa isi dezvolte partea spirtuala. Ajuta oameni saraci sau construiesc spitale si altele. Ii folosesc sa restaureze templul. Dar, sunt la fel de sigur, ca sunt si unii care, pur si simplu, baga banii in buzunar.

Cei care doneaza stiu ce se intampla cu donatiile lor? Le pasa?

R.B.: Asta a fost si intrebarea pe care ne-am pus-o si noi inainte sa ne apucam de fimat. Acolo ne-am dat seama ca pentru ei nu era deloc o intrebare importanta. O fac pentru ei insisi si pentru relatia lor cu Dumnezeu. Nu le pasa ce se intampla cu parul. Le-am zis membrilor familiei din film ce se intampla cu donatiile lor. Ei stiau ca se se fac peruci. Au zis ca sunt fericiti ca pot ajuta pe cineva. O alta femeie indiana mi-a zis asa: 'daca o femeie din Occident vrea sa puna pe capul ei toata negativitatea de care eu am sapat, e problema ei."

Spuneati dupa proiectia de la Bucuresti ca, dupa momentul donatiei, toata lumea era mult mai calma. De ce?

R.B.: Donatia a fost cel mai important al filmarii. Eram cu totii obositi si nervosi. Calatorisem impreuna cu familia. Cu aceleasi mijloace de transport: trenuri proaste, autobuze supra-aglomerate. Eram cu tot echipamentul de filmare, era perciculos. Cand am ajuns la templu, aveam 5000 de trepte de urcat. Familia era deja satula de echipa de filmare. A fost si discutia cu oamenii de la templu care nu au mai vrut sa ne lase sa fimam in camera in care erau tunsi oamenii. Dar, chiar in momentul de dupa donatie, s-a instalat o atmosfera foarte calma. Ei erau fericiti ca au donat. Noi reusisem sa filmam si aceasta secventa.