Desi are 165 de minute, filmul 'Carlos", in varianta pentru cinematograf a miniserialului regizorului Olivier Assayas, cuprinde insuficient de clar personalitatea cameleonica a teroristului venezuelean Ilich Ramirez Sanchez.

Mi-a fost usor sa-i reperez trasaturile evidente, precum dandysmul viclean, faptul ca-i placeau femeile, ca era un marxist-idealist elegant si ca ducea o lupta prea departe de tara lui. Dar nu mi-am dat seama daca Sanchez, care s-a autointitulat Carlos cu putin timp inainte sa intre in PFLP (Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei) a actionat ca terorist din impulsivitate, din dorinta de a fi recunoscut sau din pura convingere.

Primul atentat al sau este de fapt o tentativa de omor asupra unui corporatist londonez de origine evreiasca, pe nume Joseph Edward Sieff. Din probleme tehnice, Carlos, interpretat de Édgar Ramírez, il 'cruta" pe Joseph. Insa tentativa il aduce in atentia serviciilor secrete.

Carlos actioneza fara frica. E antrenat si nemilos, fumeaza mult, se imbraca bine si stie totul despre arme. A studiat la Moscova si s-a pregatit pentru lupte de gherila la Beirut. E carismatic. Isi face simtita prezenta oriunde, desi n-ar vrea neaparat asta. Pe scurt, are toate ingredientele unui personaj vizibil, care, daca face ceva iesit din comun, devine mana cereasca pentru jurnalisti si pentru creatorii de mituri.

Carlos duce lupta la nivel personal. Vorbeste cinci limbi. E mai palestinian decat palestinienii. E la fel de marxist ca Marx si la fel de revolutionar ca Che. Uraste imperialismul si sionismul, tradarea petrodolarilor si compromisurile geostrategice. Planuieste totul in detaliu, cu echipe formate din idealisti europeni de stanga (in special din Germania de Est) si arabi din PDLP.

In versiunea regizorului francez, Carlos seamana fizic cu Ernesto "Che" Guevara. Fumeaza trabuc si poarta bereta atunci cand pune in practica incredibila rapire a ministrilor OPEC, reuniti la Viena. Era 20 decembrei 1975. Carlos si comandoul sau iau 70 de ostatici dupa ce ucid mai multi agenti de paza si cativa politisti vienezi amatori. Printre ostatici se afla si 11 ministri din tarile OPEC.

Daca astazi un astfel de atentat ar fi fantasmagoric, ei bine, in acei ani, Carlos a reusit sa rapeasca ministrii celor mai bogate state in petrol din lume si i-a imbarcat intr-un avion care ar fi trebuit sa aiba destinatia Bagdad. Nu se intampla asa si, dupa vreo doua escale la Tripoli si Alger, Carlos elibereaza ministrii in schimbul a 20 de milioane de dolari, devenind indezirabil pentru seful PDLP, care ii ceruse sa ii ucida pe Jamshid Amazgar, ministrul iranian al finantelor si pe Ahmed Zaki Yamani, ministrul petrolului din Arabia Saudita.

Desi Édgar Ramírez este un actor extrem de vital si mai chipes decat adevaratul Carlos Sacalul (poreclit asa de jurnalistii de la The Guardian), regia lui Olivier Assay este uneori naiva si cu greseli evidente. De pilda, in perioada atentatului organizat la Viena in luna decembrei, copacii sunt inverziti si vremea aste superba, de vara. Apoi, scenele de lupta dintre oamenii lui Carlos si politie sunt caricaturale.

Totusi, filmul merita vazut pentru performanta actoriceasca a lui Ramírez, precum si pentru valoare istorica fabuloasa, dintr-o perioada in care terorismul avea si o aura romantica, idealista, in care tradarea, compromisul si lasitatea erau motive de executie.

Filmul ruleaza in cadrul Bucharest International Film Festival