Unul dintre cele mai aplaudate filme la editia de anul acesta a Festivalului de Film Transilvania a fost 'Visul lui Adalbert", pelicula ce marcheaza debutul in lung metraj al regizorului Gabriel Achim. Reconstituire pe cat de fidela, pe atat de amuzanta a unei zile din Romania anului 1986, pelicula 'face cu ochiul" cinefililor printr-o serie de citate cinematografice absolut savuroase.

Despre 'Visul lui Adalbert", ce va avea premiera oficiala in aceasta toamna, despre clubul de fotbal Steaua Bucuresti, cinema si comunism am vorbit si noi cu creatorul filmului, regizorul Gabriel Achim.

Gabi, filmul tau se petrece in Epoca de Aur, iar momentul ales de tine pentru desfasurarea actiunii e cu adevarat unul de aur: este chiar ziua in care toata Romania sarbatorea victoria Stelei in Champions League. De ce ai ales exact acel moment?

Gabriel Achim: As fi putut plasa fara probleme actiunea filmului in zilele noastre, si cu siguranta ar fi fost pe placul celor (tot mai multi dintre compatrioti) care s-au saturat de filme recente care se intampla in perioada comunista (nu le-am numarat dar nu cred cu sunt mai mult de cinci). Nu fac parte insa dintre aceia care cred ca trecutul ti-a epuizat potentialul de a starni interesul spectatorilor (este ca si cum ai stramba din nas ca vezi 'inca un film de epoca").

Oricum accidentul cu mana pierduta in strung si reconstituirea accidentului cu o noua victima a avut loc in anii '80. Am ales ziua de 8 mai 1986 pentru ca, la fel ca accidentul, a fost una dintre cele mai bizare zile din istoria recenta a Romaniei. Dezastrul nuclear de la Cernobil era de data recenta, trecusera doar doua saptamani si lumea discuta cu teama despre posibilele consecinte negative. Era ziua imediat urmatoare castigarii, pentru prima si ultima oara in istoria fotbalului romanesc, a Cupei Campionilor Europeni de catre Steaua Bucuresti in fata super Barcelonei. Exista un entuziasm general in randul populatiei pentru ca nimeni n-a indraznit sa creada ca ar putea fi posibil ca Steaua sa bata super-echipa Barcelonei chiar la ea acasa, in Spania, la Sevilla.

In schimb, oficialitatile comuniste erau bulversate pentru ca entuziasmul intregului popor trebuia canalizat catre sarbatoarea oficiala a zilei de 8 mai 1986: aniversarea a 65 de ani de la crearea Partidului Comunist Roman! In cantinele intreprinderilor, in teatre, in scoli, gradinite etc toata lumea era obligata sa participe la momente festive dedicate Partidului. Ca sa-ti faci o imagine cat mai clara despre ce se intampla atunci, extraordinarei victorii a Stelei din noaptea precedenta i-a fost dedicata o caseta de 20x10 cm pe ultima pagina a singurului ziar sportiv din presa centrala, in care erau trecute scorul final si componenta celor doua formatii. In rest, erau numai articole dedicate minunatului Partid. Numai ca populatia iesind in strada si bucurandu-se pentru castigarea Cupei, a ignorat si avertismentele legate de consecintele radiatiilor nucleare si festivismul impus de Partid.

Fara a exagera, a fost unul dintre rarele evenimente care a pus omul de rand din timpul dictaturii comuniste in situatia de a spera ca imposibilul este la indemana, ca evadarea din infernul moral si politic al acelor ani este posibila.

Tu iti mai amintesti unde te-a prins victoria Stelei?

G.A: Vedeam meciurile acasa, cu tata si cu cei doi frati ai mei. De obicei mai veneau si un vecin, doi, dar nu imi mai amintesc daca in seara aia a mai fost si altcineva. E clar ca m-am bucurat, obisnuiam sa urlam cand se inscriau goluri sau cand se apara un penalti. Amintirile mele vagi sunt legate de santurile materialului de velur care acoperea fotoliul din care obisnuiam sa vad meciul. Era intotdeauna fotoliul meu, ca frate mai mare am avut dreptul sa-l aleg primul. Si ca undeva sub perna fotoliului era o gaurica in material din care ciupeam, fara sa ma vada mama, buretele invechit.

Personajul tau, un umil creator de filme de protectia muncii, se vrea Pintilie. Reconstituirea accidentului de munca este un omagiu adus 'Reconstituirii" lui Lucian Pintilie?

G.A: Nu stiu exact daca el se vrea Pintilie. Cred ca mai degraba ar vrea sa fie un Sergiu Nicolaescu. Directorul adjunct al fabricii, Tocmagiu, este cel care il gratuleaza cu titulatura de "Pintilie al p... mele". Nu-mi place sa aduc omagii, nici nu ma pricep de altfel. Cred ca mai degraba am incercat o reverenta facuta 'Reconstituirii" lui Pintilie. Initial, filmul chiar s-a numit 'Reconstiuire".

Mai ai in film ceva trimiteri tandre catre mari regizori: muncitorul Adalbert misca cu privirea obiectele pe o masa ca fetita din 'Calauza" lui Tarkovski, iar personaul principal isi construieste un esafodaj intreg de scuze pentru adulter inspirat de un evreu batran ghicit ca fiind Woody Allen. Mai ai parca si ceva din Bunuel si chiar din Chaplin. Secventele 'citate" au rol de parodii sau de inchinaciuni la marii monstri?

G.A: Sunt mult mai multe citate, multe dintre ele involuntare. Imi apartin numai ultimele. Celelalte ii apartin protagonistului care este si el un fel de regizor, chiar daca regizeaza numai filme de protectia muncii. Deci numai el iti poate raspunde concret la aceasta intrebare☺

Dupa ce ai facut acest film care mai e in mintea ta raportul fictiune-realitate despre care dezbateai in trenul personal in care a inceput 'povestea" peliculei?

G.A: Filmul este povestea esecului de a exprima o realitate prin intermediul unei fictiuni. Iesirea din film cu secventa cu vulpea jupuita, cu compunerea pentru scoala pe care o face amanta, Lidia, pentru fiul cel mic al protagonistului, nu e intamplatoare. Pentru ca Lidia, amanta, este singurul personaj care a inteles ce inseamna suferinta sau care, ma rog, cel putin traieste pe pielea ei ce inseamna suferinta. Ceilalti doar fac filme despre suferinta, ei insisi fiind impietriti si egoisti. Cand merge in spatele cantinei sa o caute pe Lidia, Iulica deschide usile unei hale sinistre, care il face sa tresara, caci a inteles ceva greu de inteles. Camera sinistra, in care se aude distortionat corul care interpreteaza hitul international al lui Jennifer Rush, e o rescriere a camarei de tara napadite de paienjenisuri si praf, prin care Svidrigailov isi inchipuia iadul. Scufundat in suferinta la finalul fimului, Iulica inceteaza sa mai fie marginalul care comenteaza. Filmul insusi, ca metacomentariu, e pus sub semnul intrebarii. Sa punem deci umarul, tovarasi, la 'dezvrajirea" cinematografului :)

Unul dintre personaje se intreaba si cu el te intreb si eu: 'De ce visul lui Adalbert?" Cine e Adalbert si care e scopul si durata vizitei lui in filmul vostru?

G.A: Adalbert Gyorgy, nascut in1968, a absolvit scoala profesionala '1 Mai" din Ploiesti si este prelucrator prin aschiere la Uzina Mecanica din Mizil. In perioada anilor '80 s-a facut cunoscut prin aparitia numelui sau intr-o revista de protectia muncii, unde visul sau, remarcabil printr-o suspecta si salutara legatura intre locul de munca si resorturile sale intime, a fost transformat intr-o parabola prin care se dorea atragerea atentiei asupra necesitatii schimbarii la timp a manerelor de pila si raspel. Visele sale industriale au inspirat mai multe astfel de parabole, fiind si subiectul unui film documentar.

Un adevarat erou al pilei si raspelului Adalbert asta. Nu ma mai mir ca i-ai inchinat o 'oda" de lung metraj: -) Dar sa revenim, comunismul e tratat in cheie tragi-comica de tine. Crezi ca era ceva funny in oroarea aia de sistem?

G.A: Aici nu pot sa raspund decat apeland la o povestire din Vechiul Testament. Una dintre cele mai tragice si mai grele robii, prin deportare, pe care a suferit-o poporul evreu, a fost sub robia babiloniana a lui Nabucodonosor al II-lea. Evreii nu intelegeau de ce lor, poporului ales, li se intampla o asemenea grozavie. Si il implorau pe Dumnezeu ca daca nu-i scapa de cosmar, macar sa le dea o explicatie. De ce acest dictator nemilos, Nabucodonosor? Si, intr-un final, dupa multe rugaciuni, Dumnezeu le raspunde prin proorocul Daniel: 'Altul mai rau nu am gasit!"

Cu povestea asta m-ai convins ca exista umor chiar si in oroare. Dar tu cum ai preda istoria comunismului la copii?

G.A: Nu sunt un bun pedagog, n-am rabdare. Dar daca as fi totusi fortat de imprejurari sa fac asta, as aplica neconditionat modelul pedagogic al Irinei Nicolau, adica le-as spune copiilor: 'Sa te miri si sa vezi unde te duce mirarea."

Frumos spus. Ia spune-mi cum ai reusit sa recostruiesti atat de bine epoca?

G.A: Am lucrat cu o echipa excelenta - cu co-scenaristul si scriitorul Cosmin Manolache, scenografa Vali Ighigheanu si la costume cu Luminita Mihai. E in primul rand meritul lor.

Personajul tau, regizorul de filme de protectia muncii are si el vreun corespondent real? Stiu de pilda (nu stiu cat e adevar si cat legenda) ca Mircea Daneliuc in perioada in care a fost interzis a trebuit sa faca astfel de filme.

G.A: Nu stiam ca Mircea Daneliuc a fost si regizor de filme de protectia muncii. Intr-un fel, cred ca reclamele sau filmele 'corporate" din zilele noastre sunt un echivalent la filmele de protectia muncii de atunci. Cumva cu totii am trecut prin experienta protagonistului. As putea zice ca mai degraba protagonistul seamana cu mine, desi n-as putea sa bag mana in foc :)

Am inteles. Nu vrei sa bagi mana-n foc, cum a bagat personajul tau mana-n strung. Putem incheia cu constiinta impacata interviul, stiind ca regizorul Gabriel Achim si-a insusit regulile de protectia muncii.