Tenorul Alfredo Pascu este vocea emblematica a Teatrului National de Opereta 'Ion Dacian“. De la examenul de licenta de la Conservator si pana in zilele noastre, el canta pe scena care l-a consacrat. Despre adolescentul care a dat Medicina pe Conservator, despre cei 17 ani ai sai la Opereta, dar si despre noul sau hobby, cel de profesor de canto, ne-a povestit cu lux de amanunte si cu un umor nebun continuatorul lui Ion Dacian.

Alfredo, cum te-ai apucat sa canti opera? De obicei baietii au visuri cu totul diferite: vor sa devina fotbalisti, de exemplu.

A.P.: Sunt un antitalent la sport, desi cantul de performanta poate fi considerat tot un fel de sport. Iar eu am foarte multa 'rezistenta“ pe scena. Asta cu cantatul mi-a venit destul de tarziu. Mergeam cu bunicul meu de foarte mic la Opera din Timisoara, orasul meu natal, si mai cantam eu asa, de nebun, prin casa, dar nu am fost niciodata vedeta serbarilor scolare.

Deci nu ti-ai propus de mic: 'Eu voi deveni cea mai mare voce a Operetei! Atat si nimic mai putin!“

A.P.: Nici vorba. Eu ma prega-team sa dau la Medicina. Imi do-ream foarte mult sa devin medic, motiv pentru care urmasem si cursurile Liceului Sanitar, unde pe vremea aceea, vorbim de anii ’80, se intra foarte greu pentru ca ieseai de pe bancile scolii cu o meserie. Parintii mei ma dadusera la pregatire. Am bagat la greu fizica, chimie si biologie, dupa care, in clasa a-XI-a spre a XII-a, m-am raz-gandit. Norocul meu fost ca parintii m-au sustinut chiar si in nebunia asta. Am inceput sa ma pregatesc mai intai la Timisoara cu niste dive locale, ai mei m‑au scutit de un an de armata, timp in care m-au trimis la pregatire la Bucuresti. Intre timp a venit Revolutia, iar eu am intrat la Conservator din prima incercare.

Cu cine te-ai pregatit la Bucuresti?

A.P.: Cu domnul Ludovic Spiess la 'cantat“ si cu o foarte buna profesoara de teorie si solfegii de la Liceul Militar, doamna Cioaba, care era asa, mai zbir, dar zbir cu drag, ceea ce mi-a prins foarte bine pentru ca a pus saua pe mine si am reusit sa invat teorie si solfegii intr-un timp record. Iar in 1991 am intrat la Conservator. In 1996 am dat licenta cu un spectacol la Opereta, 'Contesa Mari-tza“, care a insemnat si examenul meu de angajare. De atunci si pana acum cant pe scena Operetei. Am cantat insa si multa opera si vocal-simfonic, ba inca acum, de cand nu mai avem sala, am cantat mult mai multa opera, dar de-abia astept sa avem din nou teatrul nostru, 'casa“ noastra, ca sa revin la opereta. Dar sa stii, chiar daca suna asa, mai 'usurel“, in opereta exista si roluri chiar mai grele decat cele de opera. Sunt multi tenori care prefera sa cante orice opera decat 'Voievodul tiganilor“, de pilda.

Ti-a folosit la ceva Liceul Sanitar?

A.P.: Sa stii ca mi-a prins bine. M‑am putut apropia de vocea mea si din directia pur medicala, cunoscand bine anatomie si fiziologie. Asa ca am stiut sa‑mi canalizez si sa-mi conduc vocea mai bine cunoscandu-mi corpul.

Ai regretat ca nu te-ai facut domnul doctor?

A.P.: Niciodata. Sunt sigur ca as fi fost un medic bun pentru ca imi placea foarte mult si eram doldora de cunostinte, caci faceam scoala foarte serioasa la Sanitar, dar nu am regrete.

Ai practicat macar vreun pic meseria de asistent medical?

A.P.: Faceam practica multa in liceu, inca din anul intai. Si de multe ori asistentele adevarate stateau la cafele si pe 'copii“, adica pe noi, practicantii, ne trimiteau in saloane sa facem tratamentele bolnavilor. Puneam sonde, faceam injectii, luam sange, am asistat si la vreo 12 nasteri, faceam de toate.

Si dupa liceu?

A.P.: In timpul facultatii, mai ales inainte de sesiunea de iarna, colegele mele din Conservator ma asteptau toate in camin cu fundu-n sus.

Aoleu! De ce?

A.P.: Ca sa le fac injectii: polidin si vitamina B. Ca sa nu raceasca.

Stateai la camin?

A.P.: Nu, dar faceam vizite dese in camin, dupa cum iti spuneam. Asa ca imi aduc aminte cu drag de studentie.

Si de curand te-ai facut si domn profesor. Ii inveti sa cante pe cativa colegi ai tai mai tineri. Cum a luat nastere Studioul de Canto 'Alfredo Pascu“ ?

A.P.: Asta este o experienta pe care o doream de foarte mult timp. S-a concretizat ceva mai tarziu, dar poate e mai bine asa, sa incepi sa ii inveti pe altii de-abia atunci cand ai ajuns la o anumita maturitate artistica si ai mult mai multe lucruri de impartasit celorlalti. E un lucru nou pentru mine, dar lucrand timp de 3 luni cu cei 5 invatacei ai mei am descoperit noi valente in mine.

De exemplu?

A.P.: De exemplu ca pot sa am rabdare foarte multa, desi eu sunt o fire mai intempestiva in viata de zi cu zi. Am descoperit ca ma pot apropia de ei, ca pot sa-i inteleg si pentru fiecare am gasit cate o solutie in functie de calitatile vocale ale fiecaruia. Pen-tru ca sa canti, chiar daca din afara poate parea cel mai usor lucru din lume, nu este in realitate deloc simplu. Ce se petrece in laboratorul de lucru al unui cantaret numai el stie. Hai sa nu o numim chiar 'munca“ pentru ca de obicei ideea de munca e asociata cu cea de 'chin“, or daca iubesti cantul, pregatirea e o placere. Performanta muzicala nu se poate face decat cu mult drag si aplecare.

Invataceii tai sunt cantareti sau actori?

A.P.: Am ales o soprana si un bariton care merg pe clasic si trei actori care se indreapta spre music-hall. Dar chiar si pe acestia ii indrum un pic si spre clasic pentru ca vocea mai impostata suna mai frumos si, in plus, daca ai o pregatire clasica ajungi sa ai si mai multa rezistenta vocala.

Oricine poate invata sa cante?

A.P.: Trebuie sa ai voce sau 'material“ de la Doamne-Doamne, dar daca ai ureche muzicala chiar si dintr-un 'material“ mai putin ofertant poti face o voce care sa sune bine. Trebuie sa ai, inainte de toate, o intuitie a cantului pentru ca spre deosebire de instrumentele muzicale, unde totul e la vedere, la noi totul e ascuns. Nu poate intra nimeni in gatul nostru sa ne acordeze corzile vocale. De aia spun ca cei care invata trebuie sa-si dezvolte o intuitie a cantului. De obicei profesorii de canto ii fac pe toti studentii ca la stanta, sa cante dupa chipul si asemanarea lor. Eu, dimpotriva lucrez cu materialul clientului. Acum nu ca ma dau mare, dar mi se pare mult mai bine asa.

Ai nume predestinat pentru opera, 'Alfredo“. E numele tau din buletin sau e 'de scena“?

A.P.: Toata lumea imi spune : 'A vazut maica-ta «Traviata» si ti-a pus numele Alfredo.“ Si la faza asta pe mine ma apuca dracii, caci nu e adevarat. Eu sunt al treilea din sirul Alfrezilor din familia mea. Pe strabunicul l-a chemat Alfredo, pe tata l-a chemat Alfredo si pe mine, iata, ma cheama tot Alfredo.

De unde pana unde 'Alfredo“?

A.P.: Strabunicul era italian. A venit in Romania inainte de primul razboi mondial. Era inginer constructor, avea propria antre-priza. A construit cai ferate, poduri, vile pe Valea Prahovei, fabrici, a inceput si teatrul din Severin, dar, din pacate, nu l-a terminat tot el... A lucrat mult cu arhitectul Cerchez cu care a construit, de pilda, Palatul Cantacuzino si altele. Strabunicul era un mare aventurier. Din Romania a plecat la un moment dat in China. A lucrat ce-a lucrat pe-acolo si apoi s-a intors aici, unde-si lasase familia.

Deci 'Alfredo“ e pe bune.

A.P.: Da. Port numele tatalui, Alfredo. Mai sunt Dorin pentru ca mama e Dorina, si, la botez, mi-au dat si numele bunicului din partea mamei, Iosif. Asa ca sunt Alfredo Dorin Iosif Pascu.

Care e tenorul tau preferat din toata lumea asta?

A.P.: Tenorul meu preferat este Alfredo Pascu. Cred ca trebuie mai intai sa te iubesti pe tine si dupa aceea sa pornesti la drum sa-i iubesti si pe altii. Asa ca eu primul pas l-am facut.

Cum e sa lucrezi cu atatea dive imprejur?

A.P.: Diva absoluta a operei este tenorul. Asa ca va trebui sa le intrebi pe colegele mele cum este sa lucreze ele cu mine. Asta e o gluma. Sau nu...

De ce e tenorul adevarata diva?

A.P.: Pentru ca sunt cele mai rare voci. Cel putin asa spune lumea. Eu cred ca nu vocile sunt neaparat rare, dar ca e cu mult mai greu sa te formezi ca tenor. Multi clacheaza sau se opresc pe parcurs pentru ca nu reusesc sa treaca peste acest obstacol tehnic al desavarsirii vocii de tenor.

Nu vocile de contratenor sunt cele mai rare?

A.P.: Daca ma intrebi pe mine, eu cred ca nici nu exista adevarati contratenori. Este o voce contra-facuta. Ei sunt in general fie basi, fie baritoni, dar care isi studiaza vocea invers, din vocea de cap in jos. E o voce fabricata, nu e natu-rala. In zilele noastre nu mai exista contratenori naturali. Bine, acum o sa ma injure multi, dar asta e...

Acum, ar fi chiar culmea sa mai avem contratenori naturali ca Farinelli...

A.P.: Ba, eu unul as fi tare cu-rios sa aud cum canta un castrat. Ce-ar fi sa prindem vreo doi-trei baieti? Ha-ha-ha!