Filmul lui Cristian Mungiu, premiat la Cannes pentru scenariu si pentru ­interpretarea actritelor din rolurile ­principale, Cosmina Stratan si Cristina Flutur, a avut parte la Bucuresti de o dubla lansare. A functionat pe post de cireasa pe tort la inchiderea festivalului premium 'Les filmes de Cannes à Bucarest" la cinema Studio si a avut ­premiera la cinema Patria. Este de prisos sa spunem ca cele doua cinematografe s-au dovedit insuficiente pentru publicul care le-a luat cu asalt.

Edrept ca unii au avut ghinionul sa-l vada la Patria, acolo unde conditiile de vizionare au fost, dupa cum a declarat suparat regizorul, de "camin cultural". "E ciudat sa spun asta la sfarsitul vizionarii, dar va invit totusi sa mergeti sa vedeti acest film. E trist ca facem filme care iau premii, care fac cinste cinematografului romanesc, iar in tara nu pot fi proiectate decat in conditii de camin cultural." Dar, desi pentru a auzi replicile spectatorii au fost nevoiti sa-si ciuleasca disperat urechile, nimeni nu s-a dat batut si nu a abandonat lupta.

Dragoste si destin

Iar filmul si-a rasplatit din plin spectatorii, chiar si asa, vazut in conditii vitrege. Cum pelicula trateaza mult mediatizatul caz Tanacu, toata lumea s-a dus la film cu idei preconcepute. Unii erau speriati de ideea ca regizorul va da cu pietre in Biserica, altii, dimpotriva, chiar isi doreau acest lucru, dar, din fericire, ambele tabere s-au inselat. Filmul nu are nimic din senza­tiona­lismul stirilor, nu judeca, nu da verdicte. Nu face decat sa spuna o poveste trista. Curat, natural si cu suflet. Este povestea unor fete care au pornit in viata nu de la zero, ci de la minus, si carora fericirea le-a fost intotdeauna un concept strain. Doua orfane crescute la casa de copii, care si-au gasit alinare doar una in cealalta. Cand una dintre ele isi gaseste refugiul in credinta si decide sa se calugareasca, celeilalte i se "rupe filmul", nu mai intelege nimic, se simte abandonata, singura pe lume si fara nici un sens in viata. Din furie si frustrare, dintr-o nefericire extrema, devine violenta.

Daca lucrurile acestea s-ar fi petrecut in alta parte decat la o manastire, lucrurile ar fi intrat in niste tipare recognoscibile si un psiholog ar fi putut sa intelea­ga ca fata avea o criza acuta de gelozie (nu pe Dumnezeu, ci pe preotul pe care-l banuia ca i-a spalat prietenei ei creierul) si o criza maxima de identitate. Lumea ei, si asa fragila, era devastata de un tsunami pe care nu-l prevazuse. Numai ca, petrecandu-se totul in spatiul dominat nu doar de religie, cat si de super­stitie, din legile lasate "de la babe" (asa se intampla, din pacate, cand baieti fara scoala sunt hiro­to­nisiti fara o examinare serioasa), criza fetei a fost imediat asociata cu necuratul. Crezand ca-i fac un bine (nici o secunda preotul si maicutele nu au alta intentie decat aceea de a o vindeca pe biata fata), o supun unui ritual care o ucide. Este finalul tragic al unei povesti care oricum s-ar fi sfarsit ingrozitor pentru ca asta este soarta copiilor ce pornesc in viata de la minus. Asemenea moirelor din tragedia greaca ce simbolizau destinul caruia nu i te poti opune.

Filmul, desi extrem de dur, este traversat de o emotie si de o blan­dete rara, caci regizorul ii prives­te pe toti protagonistii acestei drame ca pe niste oameni fara noroc. Si Alina, fata parasita de prietena ei, si Voichita, venita la manastire nu numai din credin­ta, ci si pentru a avea o casa si o familie a ei, nu degeaba ii spune preotului "tati" si maicii starete "mami"; maica stareta era o femeie buna ca painea lui Dumnezeu, care nu voia decat sa ajute; pana si preotul este o victima, o victima a ignorantei si a orgoliului sau (facea o oarecare disidenta fata de ierarh, slujea intr-o biserica nesfintita si citea de unul singur Moliftele Sfantului Vasile, pe care le pot citi, conform cutumei, doar mai multi preoti impreuna dupa zile intregi de post si rugaciune). Tristetea si nepu­tinta strabat tot filmul, caci nu e nici o sansa de scapare din lumea asta usor salbatica, dosita "dupa dealuri", departe de civili­zatie, o lume care, desi traieste, dupa calendar, in secolul XXI, a ramas incremenita intr-un soi de mitologie straveche, mitologie care are insa doua taisuri, functio­nand si ca dar, si ca blestem.

Actorie de nota 10 plus

"Dupa dealuri" este un film stralucitor, chiar o capodopera, de o forta cutremuratoare. Pe langa filmarile picturale de o fru­mu­sete rara, de multe ori personajele apar ca o continuare a icoanelor de pe pereti, pelicula beneficiaza de niste actori desa­var­siti, cum rar s-a mai vazut pe la noi. Vazand filmul, nimeni nu s-a mai mirat ca doua debutante i-au suflat premiul de interpretare la Cannes mult mai faimoasei Nicole Kidman.

Cosmina Stratan este pur si simplu fabuloasa in rolul Voi­chitei, aspiranta la monahism. Ea practic "incaseaza" totul, prin ochii ei se vede toata tragedia si sufletul ei este sfasiat in doua. Cristina Flutur este, de asemenea, excelenta in rolul Alinei. Cu toata duritatea ei afisata si limbajul "tare", ea este de o fragilitate si de o vulnerabilitate care-ti provoaca pur si simplu mila. Virgil Andriu­ta ii da preotului o dimensiune umana pe care preotul real de la Tanacu, Daniel Corogeanu, nu o avea nici pe departe. Dana Tapalaga este o maica stareta mamoasa si calda, care nu ar face rau nici unei muste. Pana si grupul de maicute tinere, care functioneaza precum corul din tragedia greaca, este superb jucat. Toti se exprima cu accentul acela dulce-dulce moldovenesc, accent care "joaca" si el un rol important. Pentru ca actiunea se petrece in Moldova, acolo unde toate drumurile duc, pe cai mai directe sau mai ocolite, la cate o manastire.