Anul trecut, doi muzicieni romani entuziasti, Gabriel Croitoru si Horia Mihail, dupa ce au trecut prin experienta de a canta pe mari scene ale lumii, in orase mari, in Bucuresti la Sala Radio sau Ateneu, dar si in orase mai mici ale tarii, lipsite de viata muzicala, au descoperit ca au puterea de a duce muzica clasica mai departe, in locuri unde nimeni nu se gandeste la ea. Au fost inspirati de exemplul lui George Enescu, care, cu multa generozitate si dragoste de oameni si muzica, a mers cu vioara sa, Guarneri del Gesù, pe front, in spitale, in sate, acolo unde cei mai multi aveau nevoie de ea ca alinare.

Astfel s-a nascut primul turneu intitulat Vioara lui George Enescu la sate, la initiativa Radio Romania Cultural si Accendo. A fost o calatorie muzicala care, in 2012, a umplut de emotie inimile oamenilor simpli din 8 localitati rurale din Romania care, desi nu fusesera vreodata intr-o sala de concert sau nu vazusera un instrument pe viu, au venit la recital nu cu limuzine, ci cu carute, nu in smoking, ci in haine simple, dar au rezonat la fel cu cei ce au posibilitatea sa mearga in marile sali de concert. Ca un gest firesc, dupa aceste emotionante intalniri, cei doi artisti au decis sa reia aceasta experienta si anul acesta. Cea de-a doua editie a turneului 'Vioara lui George Enescu' cu violonistul Gabriel Croitoru, care are privilegiul de a canta pe vioara Guarneri del Gesù pe care a cantat George Enescu (instrument pus la dispozitie si aflat in patrimoniul Muzeului National 'George Enescu'), acompaniat de pianistul Horia Mihail, a inceput pe 22 octombrie si tine pana pe 4 noiembrie, strabatand trei orase si sase localitati rurale din judetele Botosani, Suceava, Vaslui, Sibiu, Ilfov, finalizandu-se la Sala Radio din Bucuresti.

Te-ai intors, de foarte putin timp, dintr-un turneu de mare succes, 'Duelul viorilor', in care te-ai duelat, cantand pe vioara Guarneri del Gesù, cu Liviu Prunaru, care a cantat pe o vioara Stradivarius. Care este, de fapt, povestea acestei viori Guarneri?

Gabriel Croitoru: Este o vioara foarte speciala, care a apartinut maestrului George Enescu. Actualmente, este in patrimoniul Muzeului National 'George Enescu'. Ea s-a intors in tara dupa moartea maestrului, prin intermediul maestrului Yehudi Menuhin, care a returnat viorile pe care le avea in custodie de la moartea lui Enescu. Menuhin le avea, de fapt, pe toate in custodie. El le-a predat Marucai Cantacuzino, care, la randul ei, s-a intors in Romania cu toate instrumentele si le-a donat viitorului muzeu, caci pe vremea aceea inca nu exista Muzeul National 'George Enescu'. Iata, asa s-a intamplat ca vioara a ajuns in foarte bune conditii, dupa 50 de ani de la moartea maestrului, sa fie din nou auzita atat pe scenele muzicale ale Romaniei, cat si in strainatate.

Care a fost senzatia pe care ai avut-o cand ai cantat prima data pe aceasta vioara? Pentru ca, stim asta, viorile daca nu sunt cantate sufera, nu sunt ca alte instrumente...

G.C.: Este adevarat. Insa, eu, la randul meu, am o vioara veche italiana, care se pare ca face parte dintre viorile importante. Inca nu stiu exact ce mester lutier a faurit-o. Insa mi s-a spus de foarte multa lume ca e dintre cele mari si m-am dus, foarte increzator, cu vioara mea la Muzeul Enescu sa vad si eu cum suna, comparativ cu un Guarneri, bineinteles. Acolo, toata lumea incantata... Au inchis portile muzeului si au venit sa asiste, caci nimeni nu vazuse, cu foarte mici exceptii, instrumentul. Asadar, le-am scos. A mea era mult mai aratoasa decat aceasta vioara Guarneri. Am tras doua note pe a mea si apoi, cand am pus mana pe Guarneri, am si strans-o repede pe-a mea. Nu era cale de intors, era mult mai stralucitoare. Cu toate ca, iata, dupa 50 de ani in care nu fusese cantata decat foarte rar, ocazional, vioara s-a pastrat, din fericire, in conditii foarte bune, datorita seifurilor si tuturor sistemelor de conservare de la muzeu. Insa toata lumea recunoaste ca, de cand a reinceput sa sune pe scena, isi redobandeste, de la un an la altul, calitati pe care, cu siguranta, le-a avut inainte.

In cadrul 'Duelului viorilor“ nu putem spune ca a fost un singur castigator. Parerile au fost impartite. Unora le-a placut mai mult Stradivarius, altora Guarneri.

G.C.: Ca intotdeaua…

Sau le-au placut ambele in egala masura. Insa violonistii prefera Guarneri, ati spus asta de mai multe ori. De ce?

G.C.: Mi se pare mult mai imbracat ca sunet, este mult mai pe gustul meu. O vioara ar trebui sa fie, dupa parerea mea, cel mai apropiat instrument de vocea umana. Dar nu mi se pare ca o vioara Stradivarius se apropie de vocea umana, datorita timbrului foarte percutant, in special in acut. Aceste viori Guarneri au forta necesara, dar parca nu suna asa ascutit ca un Stradivarius. Eu compar un Stradivarius cu o lama de brici care intra intr-o bucata de unt. Sunetul unui Stradivarius este foarte direct, spre deosebire de Guarneri care, fiind la fel de direct, parca nu taie la urechi, ci imbraca si coloreaza sunetele.

Ati avut si experienta de a canta pe Stradivarius?

G.C.: Da. La un moment dat am facut schimb, pe scena, cu Liviu Prunaru, la un bis. Eu n-am fost foarte incantat. E adevarat ca amandoi am cantat, cumva, cu grija, avand in vedere ca era pentru prima data cand schimbam viorile. Nici dimensiunile nu sunt chiar la fel. Liviu zicea ca i-a placut cum suna Guarneri. Nici nu ma indoiesc, e o vioara foarte buna. Mie, personal, mi s-a parut insa ca suna mai bine vioara pe care cant eu.

Sunteti acum impreuna cu Horia Mihail intr-un alt turneu, 'Vioara lui George Enescu'. Anul trecut a avut loc prima editie, care s-a desfasurat exclusiv in localitati rurale. Cum a fost aceasta experienta de a canta in sali intru totul neconventionale si in fata unui public care nu se mai intalnise cu muzica clasica pe viu?

G.C.: A fost o experienta, pentru mine, in premiera. Nu mai fusesem in localitati, sa spunem, neauzite. La un moment dat, am cantat la Insula Mare a Brailei si am mers vreo 40 de km pe un drum de tara, iar primarul ne-a spus: 'Ati avut mare noroc ca n-a plouat pe aici, caci ramaneati cu noi vreo doua zile si ne mai incantati urechile si auzul'. In acele localitati oamenii inchideau totul si veneau la concert. Se oprea orice alta activitate. Bineinteles, nu s-a intamplat in toate localitatile o asemenea emulatie. Insa am constatat, cu placere, ca romanii sunt altfel decat ne cred altii, in sensul ca le place si muzica clasica. Atata ca pe toate canalele incearca cineva sa ne indobitoceasca, cumva. Sa ne ofere numai ceea ce vor ei sa auda, spunand ca asta se cere. Nu este adevarat. Oamenii aceia au venit la concertele respective, unii pentru prima data. Habar n-aveau despre ce este vorba. Nu numai ca au venit de curiozitate, dar au si ramas pana la sfarsitul concertului, ceea ce inseamna ca le-a si placut. In plus, ne-au si zis: 'Va rugam sa mai veniti ca ne-a placut grozav de tare'. Iata, e un lucru de auzit pentru cine trebuie sa-l auda. Si cred ca orice experienta de genul acesta nu face decat sa creasca nivelul cultural al tuturor. Pentru noi a fost o experienta extraordinara, pentru ca, desigur, suntem obisnuiti cu salile de concerte in care toata lumea vine imbracata la costum si spectatorii vin din placere sau din dorinta de a fi vazuti. Insa acolo au venit multi din curiozitate, pentru ca nu se mai intalnisera nici cu genul de muzica, nici cu mine sau cu Horia, dar au plecat extrem de multumiti. Si noi la fel.

Au fost foarte multi copii care au venit. Ce ati simtit la intalnirea cu acesti tineri in educatia carora, pana acum, muzica clasica nu si-a facut loc? Ce
v-au spus?

G.C.: Erau extrem de placut impresionati. Am facut un fel de lectii deschise. Le-am explicat: uite cum arata un pian, cum arata o vioara, cam ce stiu sa faca si una si alta. Unii auzisera de instrumentele respective, altii nu. Sigur ca am mai intercalat si fragmente, de exemplu, din 'Balada' de Porumbescu, pe care toata lumea o stie, indiferent ca are cultura muzicala sau nu. In orice caz, eu cred ca am atras multa lume de partea noastra si daca numai 5 la suta vor reveni intr-o sala de concert, tot este un castig.

Pentru voi, ca instrumentisti, cat de dificile sunt aceste experiente? Pentru ca trebuie sa calatoriti, uneori, pe drumuri desfundate, zilnic, trebuie sa carati un pian electric s.a.m.d.

G.C.: Sigur ca din punct de vedere al transportului si al drumurilor este un pic dificil. Conditiile insa au fost peste tot, dupa parerea mea, mult peste ceea ce m-as fi asteptat. Sincer sa fiu, am plecat destul de sceptic in acel turneu de anul trecut, insa am avut surprize grozave peste tot. Practic am cantat in sali de camin cultural, nu erau sali de concert, dar unele erau reabilitate, altele se prezentau in conditii foarte bune si interesul lumii a fost extrem de mare. Cel putin pentru mine, nu stiu pentru Horia, dar sunt convins ca si el a fost de aceeasi parere, a fost o experienta care merita repetata de cate ori ai ocazia, pentru ca, iata, si maestrul George Enescu facea acelasi lucru. De fapt, ideea de acolo a si pornit. El canta pe front la vremea respectiva, in spitale, incercand sa aline un pic din suferinta oamenilor de atunci. Acum nu stiu daca este vorba de o suferinta, dar este vorba de niste mesageri ai muzicii clasice care doresc sa mai deschida o cale catre sufletul oamenilor.

Anul acesta cum se desfasoara turneul?

G.C.: Anul acesta avem doua programe stabilite. Unul ar fi pentru salile mai importante, respectiv pentru orase, unde, cu siguranta, vom avea parte si de un public de specialitate si, in rest, acolo unde este vorba de localitati rurale vom merge pe programul de larga popularitate care deschide orice ureche si orice suflet catre genul nostru de muzica. Practic, este o lectie, dupa cum spuneam, pe care o dorim nu foarte dificila de la inceput, ci, pur si simplu, o cale de a media si de a atrage lumea catre muzica clasica.