Filme precum 'Teribil de fericit" ('Terribly Happy") sau ' Cel din urma va fi cel dintai" ('Dark Horse") au rulat in Romania, din pacate doar in cadrul unor festivaluri de film internationale. Astfel, Jakob Cedergren este cunoscut acelora care sunt cinefili impatimiti si nu rateaza nici un eveniment cinematografic. Pentru ceilalti, va pro­punem, in cele ce urmeaza, un interviu.

Intr-un restaurant cochet aflat la etajul 30 al unui hotel din Talin (Estonia), apare actorul Jakob Cedergren. Imbracat in blugi, cu o camasa bleu si un pulover cu nasturi de sus pana jos, de culoare gri. Actorul danez de origine suedeza ia un loc pe un scaun, isi uneste palmele si le strange intre picioarele apropiate, zgribulindu-se de frig. Desi in incapere nu este chiar frig, cele -17 grade de afara ne-au intrat tuturor in oase. Cere un pahar cu apa si ne apucam sa facem putina conversatie. La un moment dat, discutia evolueaza si-mi amintesc ca trebuie sa dau drumul la reportofon.

Cedergren s-a aflat la Talin pentru decernarea premiilor Academiei Europene de Film, fiind nominalizat la categoria 'cel mai bun actor in rol principal" pentru drama 'Submarino" a regizorului Thomas Vinterberg. Filmul spune povestea a doi frati care se intalnesc dupa mai multi ani la inmormantarea mamei lor. Fiecare dintre ei se considera un 'nimeni", ajungand la acest statut din lipsa unei griji parintesti, a consumului de droguri, de alcool, a departarii de prieteni... Filmul, de o violenta iesita din comun pentru publicul roman, a fost nominalizat la premiul Ursul de Aur de la Festivalul International de Film de la Berlin, dar a pierdut trofeul in fata productiei turce 'Honey".

La o prima vedere, intre aparitia ta in 'The Dark Horse" si cea din ultimul tau film, 'Submarino", exista clar un element care este foarte usor de sesizat: in acest film ai cateva kilograme in plus. Asta, pentru ca trebuia sa pari mai robust?

Jakob Cedergren: Scenariul 'Submarino" are la baza o carte, iar acolo personajul meu principal este descris ca un om mai masiv. Deci, ca sa-ti raspund la intrebare, a trebuit sa mai pun cateva kilograme in plus. Majoritatea scenelor din film presupune actiuni de ordin fizic si a trebuit sa ofer publi­cului senzatia ca sunt un munte de om.

In cadrul unei conferinte de presa, regizorul 'Submarino", Thomas Vinterberg, spunea ca pelicula a avut un buget foarte mic si din aceasta cauza a fost filmata mai mult ca un documentar decat ca un film de actiune. Te-ai simtit 'mai putin star"?

J.C.: Am fost o echipa mica, de aproximativ 20 de oameni, iar asta ne-a ajutat sa cream o atmosfera intima in film. Tot filmul a fost realizat in aceeasi locatie, nu intr-un studio sau in mai multe locuri. Asta ne-a ajutat, pentru ca astfel puteam sa filmam bucati intregi de film fara sa fim intrerupti sau fara sa fim distrasi. A fost o experienta oarecum ciudata, dar cred ca a reusit sa faca filmul mai interesant.

In ultima scena a filmului erati intr-o biserica - ieseati din peisajul autohton. Era o biserica reala? Ati avut voie sa filmati o scena atat de violenta intr-o
 biserica?

J.C.: Da, a fost o biserica reala, dar nu stiu sa-ti spun cum am reusit sa filmam acolo. Oricum, daca am platit chirie, sper ca banii se vor duce catre o cauza buna! (rade!)

Sa speram... Nu este primul tau film in care personajul are anumite probleme comportamentale. Esti atat de interesat de astfel de personaje, incat poti spune ca astfel de roluri te definesc ca actor?

J.C.: Sincer, s-a intamplat sa fie asa. Dar este interesant sa analizez acest aspect, pentru ca in fiecare film este mereu vorba despre acelasi conflict intre a face ceva ce trebuie facut sau nu. Asta este interesant, vrei sa faci un anume lucru, dar dintr-o anumita cauza faci altceva, iar asta se intampla in viata reala. De cate ori nu se intreaba oamenii: sa fac asa sau asa? Iar aceste tipuri de personaje, care sunt la o intersectie si se intreaba - stanga sau dreapta - sunt foarte interesant de abordat. Este distractiv sa le interpretezi.

Poti spune ca este distractiv cand este vorba de oameni cu probleme, aflati la marginea prapastiei?

J.C.: Da, absolut! Ne-am distrat foarte mult filmand 'Submarino". In primul rand ne-am gandit ca facem un film au­tentic si in sensul asta a fost distractiv.

Crezi ca acei doi frati din 'Submarino" sunt torturati de societate?

J.C.: Cred ca totul incepe de la lipsa dragostei, grijii si indrumarilor parintesti din prima parte a vietii. Sa nu ai pe nimeni care sa-ti poarte de grija, lipsa unei securitati a zilei de maine inseamna un inceput foarte dificil in viata, pentru oricine, nu numai pentru cei doi frati din acest film. Mai tarziu, cand trebuie sa te integrezi in societate, aceste lipsuri din copilarie iti vor afecta modul in care te expui in lume, modul in care gandesti... si asta va aduce o serie de probleme. Proble­ma cea mai mare este ca, la un moment dat, individul se eticheteaza ca 'trouble maker" (persoana-problema), iar a face acest proces ireversibil - o data ce ai ajuns la 25 - 30 de ani - este extrem de dificil. Nimeni nu-ti spune ce sa faci, nimeni nu-ti poate da incredere in sine. Oamenii cu probleme trebuie ajutati, nu pedepsiti. Iar in Danemarca oamenii acestia sunt pedepsiti aspru de societate.

Cunosti povestile unor astfel 
de oameni?

J.C.: Am intalnit cateva persoane cu un trecut care unora li se poate parea prea incarcat ca sa fie adevarat. Oameni carora la un moment dat li s-a spus ca nu valorea­za ceva, iar starea in care au intrat nu s-a schimbat foarte usor nici macar atunci cand cineva a venit si le-a spus ca pot face ceva cu viata lor. Societatea incearca, pe diferite cai, dar - pentru moment - se practica mai mult condamnarea indivizilor cu probleme, decat ajutarea lor. Nu o sa-ti dau ca exemplu povestea vreunuia dintre cei pe care i-am intalnit, dar iti spun ca am intalnit un grup de tineri care erau intr-un fel de program care sa-i ajute sa se rega­seas­ca si sa le ofere sansa descoperirii unui drum in viata!

Spuneai mai devreme de Danemarca...

J.C.: Da. Din pacate in lumea in care traim astazi nu mai este loc pentru greseli, iar greselile oamenilor sunt condamnate aspru de societate. Se intampla asa cam de aproape 10 ani, iar rezultatele sunt foarte rele. De exemplu, in Danemarca a fost micsorata limita de varsta la care cineva poate fi condamnat la inchisoare, de la 15 la 14 ani. Iar asta nu este o solutie.

Si daca te uiti la Romania? Stii care este situatia?

J.C.: M-am documentat pentru filmul acesta foarte bine si stiu cum stau treburile in multe tari europene. Nu poti compara Romania cu Danemarca. In Romania sunt si mai multi tineri cu probleme. Sa nu ui­tam ca voi ati trecut prin comunism, iar democratia a insemnat ridicarea unor bariere, disparitia lor insa fiind destul de prost inteleasa. Problema la noi e ca Da­nemarca este una dintre tarile cu un nivel de trai ridicat si de asta greselile sunt din ce in ce mai greu acceptate, iar persoanele care nu participa activ in viata comunitatii pot fi minimalizate de ceilalti. Dar solutia nu este sa-i pe­depsesti! Poti face asta incontinuu... dar nu se va intampla nimic bun.

O astfel de poveste spune si 'Eu cand vreau sa fluier, fluier"...

J.C.: Da, filmul cu George (Pistereanu - n.a.) nominalizat si el la categoria 'cel mai bun actor". Despre persoane ca baiatul din film vorbesc si eu acum.