Liviu Prunaru este un artist de talie internationala. I-a avut profesori pe Alberto Lysy (cu care a cantat pentru Papa Ioan Paul al II-lea « Dublul concert » de Bach) si pe violonistul Yehudi Menuhin (fost elev al lui George Enescu). Este concert-maestrul celebrei orchestre Royal Concertgebouw Amsterdam, cotata drept una dintre cele mai bune din lume.

Cariera sa solistica internationala in plina ascensiune cuprinde colaborari cu cele mai importante orchestre din lume, precum London Philarmonic Orchestra, London Symphony Orchestra, Orchestre National de Belgique, Orchestra Filarmonica din Atena s.a. Un numar mare de premii internationale, participari la festivaluri si inregistrari audio se adauga palmaresului sau. In aceste zile sustine turneul national 'Duelul Viorilor', ce are loc intre 23 septembrie si 4 octombrie in 8 orase din Romania. Canta pe vioara Stradivarius 'Pachoud' construita de celebrul lutier italian in 1694. Combatantul sau este Gabriel Croitoru care interpreteaza pe vioara Guarneri del Gesu 'Catedrala', datata 1731, instrument pe care a cantat nimeni altul decat George Enescu. Cei doi sunt acompaniati de pianistul Horia Mihail.

In cadrul Festivalului Enescu ati cantat cu Royal Concertgebouw la Sala Palatului, dar cu aceasta prestigioasa orchestra strabateti mapamondul cantand in sali diferite. Cum a fost, in particular, aceasta experienta la Festivalul Enescu si la Sala Palatului?

Dupa cum bine stiti, nu este prima venire a orchestrei din Amsterdam la Bucuresti. In ce priveste sala, sunt de fapt doua categorii de pareri de care trebuie sa tinem cont: ale celor care sunt pe scena si ale celor care sunt in sala. Se pare ca cei din sala incep sa fie din ce in ce mai multumiti. In ce ne priveste pe noi, cei de pe scena, am sa va spun adevarul curat si gol. Ne este foarte, foarte greu, deoarece nu exista contact intre partide, sunetul este atat de sec incat, atunci cand l-ai terminat, nu se mai prelungeste nici macar o sutime de secunda. Moare in acel moment si este foarte greu sa avem o trecere intre teme si o imbinare intre partide, o continuitate in sunet. Pe acestea trebuie sa le facem in acea secunda, artificial. Trebuie sa il prelungim in mod spontan si uniform astfel incat sa nu se creeze pauze nefiresti intre frazele muzicale. Nu este usor. Si am simtit-o din nou de data aceasta. Altfel, sala este foarte primitoare, foarte frumoasa. Dar pe noi ne intereseaza cel mai mult publicul.

Si cum a fost publicul de data aceasta?

Eu stiu cum este publicul romanesc si am cea mai mare consideratie si respect pentru cei care, iata, ca dupa 20 de zile de concerte, la ritm de 4 concerte pe zi, au venit si la orchestra din Amsterdam. Nu a mai fost loc nici sa arunci un ac. Am avut prieteni care au venit de la Craiova, s-au asezat pe jos, iar la pauza si acel loc de pe jos era ocupat. Chiar vorbeam cu primul pupitru de la vioara a II-a, care are vedere direct spre sala. Mie imi este mai greu sa ma uit spre pulic in vreme ce cant, dar ei vad perfect ce se intampla, si-mi spuneau, nu pentru prima data, ca sunt pur si simplu impresionati. Nu atat de linistea, calmul si de interesul cu care se asculta concertul, ci de participarea efectiva a publicului la concertul nostru. Ii vad cum traiesc, cum respira, cum inchid ochii, cum se lasa purtati si dusi de valurile muzicii. Bineinteles, pentru mine este impresionant sa aud asa ceva. Imi face placere si ma bucur ca este vazut asa frumos publicul romanesc.

Pe de alta parte, calatoriti in toate colturile lumii cu orchestra. Cum sunt publicurile? Care este cel mai ciudat, care este cel mai entuziast?

Am fost in primavara in Africa de Sud, iar anul trecut am fost pana in Emiratele Unite. Tocmai am terminat un turneu in America de Sud, inainte de terminarea sezonului, iar orchestra a facut fara mine, in septembrie, un alt turneu in toata Europa. Oameni interesati si cu pasiune pentru muzica sunt peste tot. Explozia este mai mare sau mai mica, dar este o explozie, pentru ca oamenii se bucura. De exemplu in Elvetia oamenii sunt foarte retinuti. Chiar de multe ori ne gandim:' mai cantam sau plecam?' Dar la sfarsit vin la noi atat de entuziasmati.. Deci nu trebuie neaparat judecat dupa intensitatea sau lungimea aplauzelor de la sfarsit. Cert este ca de fiecare data, pe unde trecem, se lasa o amprenta a acestei orchestre si lumea este incantata. Oamenii pleaca impresionati de la aceste concerte si spun:'ce sunet, ce omogenitate, ce frumusete, ce participare, ce constructie aveti'. Nu mai spun de individualitati, de exemplu, la partidele de suflatori, unde toti sunt solisti. Avem de-a face cu varfuri in aceasta lume.

In Romania, fara nicio zi de pauza ati inceput Duelul Viorilor. Ce v-a determinat sa acceptati si aceasta a treia confruntare?

Pentru noi este deja o data in calendar, care ramane fixa. Deci nu am acceptat a treia provocare. Este ceva normal si foarte firesc. Personal abia astept, an de an, sa vina septembrie sau octombrie, cand este Duelul, sa mergem pe noi drumuri si sa traim noi aventuri.

Cum a evoluat, in acesti doi ani ,relatia dumneavoastra cu colegii de duel, cu combatantul celalalt, Gabriel Croitoru, si cu arbitrul Horia Mihail? Dar si cu publicul?

Era deja foarte buna chiar din start. Daca nu eram foarte apropiati din cauza distantei, duelul nu a facut decat sa innoade si sa stranga legaturile care deja existau. Este vorba nu numai despre momentele petrecute pe scena, ci si celelalte. Sunt extrem de placute, le traiesc din plin. De cum l-am vazut pe Horia, inaintea recitalului de la Brasov, am inceput sa radem si sa ne distram si sa ne povestim ce s-a mai intamplat de-a lungul anului, deoarece de un an nu ne-am vazut. Dar, pentru mine, parca a fost ieri si imi amintesc perfect fiecare oras, fiecare calatorie si masina cu care am fost anul trecut.

Circulati in multe locuri, cantati in sali foarte importante ale lumii, care au niste conditii foarte bune. In Romania acest traseu cuprinde si sali mai modeste. Cat sunteti de deranjat, de afectat, de acest lucru?

Intr-adevar mergem prin toata lumea si, de obicei, cand mergem cu Concertgebouw, sali sub 2.000 de locuri nu se accepta, pe motive financiare. Pe mine, cand intru pe o scena, mai putin ma intereseaza cate locuri sunt, cat de bine suna. Bineinteles ca vrei sa ai conditii optime, dar pentru mine acestea se traduc nu prin marimea salii, ci prin calitatea publicului, caldura si relatia care se formeaza in acel moment. Mie imi place sa cant si pentru doua sau trei persoane. Aceasta este placerea mea si nu cred ca este influentata de marimea sau de capacitatea unei sali.

Nu prea se intampla la Duelul Viorilor...Ce-ati simtit cand ati aflat ca este turneul aproape 'sold out' cu mult inainte de a incepe editia a treia?

Este o mare bucurie sa constatam publicul este foarte interesat de acest Duel al Viorilor. Cu anii am invatat sa nu mai astept nimic de-a gata. Chiar ma gandeam, ca dupa doua editii, poate ca spectatorii s-au plictisit deja si ca nu vor mai veni la a treia, mai ales ca a inceput in timpul Festivalui Enescu cand lumea este pana peste cap, plina de muzica. Iata insa ca s-a vandut si de data aceasta, lucru care ne determina sa fim si mai entuziasti. Noi vom da absolut tot ce avem. Eu studiez cat pot de mult ca sa ofer concerte si mai elaborate si mai frumoase si mai inaltatoare.

Spuneati undeva ca fiecare concert este, de fapt, o batalie. Pe acest duel al viorilor insa, il percepeti mai combativ decat pe celalalte, dat fiindca trebuie sa demonstrati ceva?

Nu, duelul este, in primul rand, cu noi insine, cu persoana noastra, deoarece cu cat cant mai mult, cu atat descopar mai multe despre mine si despre acea psihologie interna a cantatului la vioara, a transmiterii sentimentelor si a gandurilor pe care le am atunci cand interpretez. Controlul miscarilor si controlul gandurilor sunt cele mai importante. Se intampla cateodata sa-mi zboare gandurile in alta parte si e greu sa imi revin. Atunci ma bazez mereu pe automatismul mainii care, dupa zeci si sute de ore de studiu, stie ce are de facut. De aceea am obiceiul sa studiez la fiecare concert si la fiecare iesire pe scena. Mi-am impus sa nu ma mai uit prin sala, deoarece este de ajuns sa vad o persoana sau doua cunoscute, pe care nu le-am vazut timp de 20 de ani si atunci mintea mea lucreaza si un pic ies din atmosfera. Avem timp la sfarsit sa vorbim si sa depanam amintiri. Pe scena incerc sa-mi creez un fel de sfera in jurul meu, dar nu ca sa ma izoleze de restul lumii. Nu. Din contra. O sfera, care sa ma puna pe mine in intregime, impreuna, cu mine insumi, si prin aceasta sa pot realiza o legatura mai directa cu publicul. In unele concerte e greu de facut aceasta conexiune, iar la altele se intampla intr-o secunda. E un mister pe care nu stiu daca voi putea vreodata sa-l explic. Dar este magic. Fiecare iesire pe scena este magica.

Vioara dumneavoastra, Stradivarius, este una mai percutanta, cu sunet mai ascutit decat cea a lui Gabriel Croitoru, Guarneri?

Ma gandeam ca asa le defineam, in anii trecuti. La inceput asa aveam impresia. Dar acum cateva zile, cantand la Amsterdam 'Ein Heldenleben' (Viata de erou) de Strauss, am primit un compliment foarte, foarte frumos. Cineva din sala, o fosta concert-maestra in America, in Atlantan, dupa ce m-a felicitat, m-a intrebat ce vioara am. Si i-am spus: un Stradivarius. Iar ea mi-a raspuns: 'Foarte ciudat. Eu am crezut ca ai un Guarneri'. Am intrebat-o de ce si din nou mi-a raspuns: 'Pentru ca atunci cand ai cantat pe coarda sol, a fost atat de adanc si de calduros sunetul!'. Acesta este unul dintre cele mai frumoase complimente pe care le-am primit.

Inseamna ca tehnica dumneavoastra a facut-o sa sune altfel…

Probabil ca m-am imprietenit si mai mult cu vioara si incep deja sa transfer cunostintele pe care le aveam, de pe cantatul Guarneri, timp de 16 ani ,pe Stradivarius .

In curand, pe 9 octombrie, la Sala Radio, veti fi intr-o dubla postura: de solist si de dirijor. Ati mai dirijat?

Vreau sa spulber acest mit. Nu sunt dirijor. Apar, bineinteles, pe afis ca dirijor si solist, deoarece vreau sa studiez eu insumi, toata saptamana, cu orchestra si sa nu trecem prin prisma unui dirijor. Am vrut, ca de data aceasta, sa fie contactul direct si sa lucrez personal cu fiecare din violonisti si din corzile orchestrei, ca sa avem un contact si mai apropiat. Noi am cantat la Academia Menuhin 20 de ani fara dirijor, iar eu fiind de multe ori acolo lider al acestei orchestre, imi revenea mie rolul de a o conduce. Am experimentat acest lucru si in Romania. Acum mai multi ani, am facut la Brasov cateva concerte fara sa trecem prin dirijor. Am zis: 'Ce ati zice, daca as veni eu odata si am repeta doar noi, impreuna, intre noi'. Si toata lumea a fost in extaz. Ca sa dezvalui, un pic, din ce se va intampla, am intentia, la Bucuresti, sa ridic toata orchestra in picioare si sa cantam sub forma unei camerate, in forma de semicerc, pe scena. La fel am facut la Brasov. Au fost proteste in prima zi. Toata lumea intreba de ce. Le-am cerut sa aiba incredere. Dar cand vorbeam despre acel concert, ani de zile dupa, mi-au zis: 'Este una din cele mai frumoase amintiri pe care le avem in toata existenta orchestrei. Nu stim de ce. Poate pentru ca atunci cand ne-ai pus in picioare, noi ne-am simtit ca niste solisti toti, ne-am simtit importanti odata'. De obicei, cand esti in orchestra, stai jos si esti doar o voce acolo. Dar in momentul acela responsabilitatea s-a divizat in egala masura intre toti membrii orchestrei si fiecare a simtit ca partea pe care o face si pe care o canta este importanta. Iata ca vreau sa refac acea formula.

Cum reusiti sa impacati atat de multe posturi, acum ati venit ca si concert-maestru la Concertgebouw, la Duelul Viorilor va veti afirma ca solist, apoi veti merge la Sala Radio sa faceti toata aceasta regie...

Da, aveam, la un moment dat, o criza de identitate. Ma gandeam :'Dar tu, ce esti, de fapt?' Si am inceput sa ma rezum la simpla idee ca incep sa ma consider, din ce in ce mai mult, un muzician, fara sa mi se suie la cap absolut nimic, ba din contra, cu cat invat mai mult din aceste posturi, cu atat imi dau seama cat de infimi suntem si cat de umili trebuie sa fim in fata imensitatii muzicii si, de fapt, a responsabilitatii care ne revine atunci cand aparem pe scena.