Moartea domnului Lăzărescu pe invers.
scris de Gabriela Lupu 04 august 2011
Ieri a fost prezentat la Festivalul de la Locarno filmul lui Adrian Sitaru 'Din dragoste, cu cele mai bune intentii". Actiunea petrecandu-se intr-un spital, pelicula este in buna masura o replica la faimosul film al lui Cristi Puiu 'Moartea domului Lazarescu".
Ieri a fost prezentat la Festivalul de la Locarno filmul lui Adrian Sitaru 'Din dragoste, cu cele mai bune intentii". Actiunea petrecandu-se intr-un spital, pelicula este in buna masura o replica la faimosul film al lui Cristi Puiu 'Moartea domului Lazarescu".
Daca Dante Lazarescu traversa toate bolgiile sistemului medical romanesc ajungand sa moara cu zile pentru ca nimeni nu i-a dat nici o atentie, in 'Din dragoste, cu cele mai bune intentii" lucrurile stau exact pe dos. Pacienta, profesoara intr-un orasel de provincie, este asaltata de toata lumea, medicii sunt peste masura de 'draguti", doctorul curant merge pana acolo incat ii aduce si un CD cu cantecele Nanei Moscouri 'pentru relaxare", nu are un minut de liniste pentru ca este vizitata de colegi si prieteni de familie si, colac peste pupaza, are un fiu paranoic care vine pana si-n toiul noptii la spital ca sa verifice daca mamicuta lui mai respira. Din dragoste, si cu cele mai bune intentii, toata lumea are impresia ca stie perfect ce i-ar trebui pacientei ca sa se faca bine. Micuta camera de spital in care sta femeia este mereu plina-ochi de genul acela de oameni 'draguti“, plini de bunavointa, care te traverseaza strada cand tu nu ai nici o intentie de a ajunge pe trotuarul celalalt, care iti dau sfaturi chiar si cand nu sunt intrebati si care, una peste alta, ne capuseaza tuturor existenta.
Cand excesul de dragoste dauneaza grav sanatatii
In ciuda faptului ca ea este 'tinta" bunavointei tuturor, personajul principal nu este totusi pacienta, ci fiul ei. Acesta este un barbat in toata firea care insa nu si-a taiat complet cordonul ombilical si care nu concepe ca boala, spitalul si, Doamne fereste, moartea, pot avea vreodata o legatura cu femeia care i-a dat viata. El isi iubeste mama peste masura intr-atat de mult incat ii vrea binele cu forta. Ca orice 'baiat de Bucuresti" nu concepe ca intr-un oras de provincie pot exista medici buni si-i umileste pe toti doctorii cu aerul sau atoatestiutor. Aroganta lui si dragostea aproape bolnava de mama vin de fapt dintr-o teama si dintr-o nesiguranta teribila. E pentru prima data cand nu poate tine lucrurile sub control, cand viata iese din matricea si din logica matematica in care el o gandea. El este inca un baietel neputincios gata sa planga daca e lasat singur in casa, fara mama. Totul e filmat din unghiul sau subiectiv de vedere, camera priveste viata prin ochii lui, tremura de multe ori sau sare in sus si-n jos creand spectatorului senzatia fizica de ameteala pe care o traieste personajul. De multe ori, lucrurile nici nu par adevarate, ci ca si cum s-ar petrece intr-un soi de cosmar din care barbatul nu se mai trezeste. Iar finalul, desi aparent fericit, cu mama vindecata si externata, nu reprezinta de fapt sfarsitul dramei. Pentru ca barbatul realizeaza irealizabilul, si anume ca odata si odata va veni si telefonul care sa-i anunte moartea mamei sale. El pricepe intr-un tarziu ca boala si moartea, lucrurile acelea groaznice care li se intampla intotdeauna altora, ajung sa te priveasca si pe tine, ca, in cele din urma, si pentru cei dragi tie, ba chiar si pentru tine, vor batea clopotele. Si cum, cata luciditate, atata drama, finalul e departe de a fi unul datator de liniste.
Personaje unul si unul
Filmul beneficiaza de cateva interpretari de clasa, incepand chiar cu Bogdan Dumitrache, fiul mult prea protector. El joaca excelent neputinta si furia, mascate cu o agresivitate aproape fizica. El pare sa sara pana si din ecran, gata sa-i ia la bataie pe spectatorii care ar indrazni sa-l contrazica. Un rezoneur excelent este Marian Ralea, tatal umil, prafuit, tacut, care incaseaza cu capul plecat criticile fiului si ale nevestei. Tatal e tipul acela de barbat care traieste in umbra sotiei, facut doar sa dea din cap a aprobare si care-si spune parerea doar in soapta si cu jena fiind constienta ca nimeni nu i-a dat vreodata si lui dreptul la cuvant. Natasa Raab, in rolul mamei, este la randul sau foarte buna, traversand din doar cateva tuse fine de joc de la plans la ras si de la disperare la acceptare, cu bunul simt al oamenilor simpli. Careul de asi e completat de Adrian Titieni, medicul care se chinuie sa-i demonstreze fitosului de Bucuresti, ca nu este chiar un neica nimeni, ca, desi neurochirurg, a facut si el candva un curs de neurologie si prin urmare se pricepe cam la orice, chiar daca nu e specialist, si chiar daca nu lucreaza nici la Bucuresti, nici la Cluj, ci intr-un spital din fundul tarii. In esenta, medicul e un frustrat constient de mediocritatea lui, dar care compenseaza prin bunavointa excesiva ('vai, dar doctorul Crisan este asaaaa de draguuuut, foarte dragut si un om asa de cumsecade" e refrenul tuturor pacientilor) lipsa de profesionalism autentic
Pelicula lui Adrian Sitaru este o excelenta radiografie a romanului, om de treaba in fond, gata sa sara oricand in ajutorul vecinului, sa-i imprumute sare si ulei si mai ales sa-i dea sfaturi de viata pentru ca, chiar daca nu are el personal vreo expertiza in domeniu, are, domnule, scoala vietii. Pentru ca romanul are orice s-ar spune, cum sustinea Madam Delca, fabulosul personaj al Gabrielei Adamesteanu din 'Dimineata pierduta", 'scoala vietii la seral".










