M-am indragostit ireversibil de jazz in momentul cand am ascultat prima oara Bitches Brew. Ma rog, de fapt de un anumit tip de jazz, avand in vedere super-albumul despre care vorbim. Aveam un pic peste 20 de ani iar pasajul de bass al lui Dave Holland de pe uvertura Pharaoh's Dance mi se parea o lume extraterestra care imi vorbeste direct mie.

Sagetile pe care le trimitea apoi Miles Davis cu trompeta nu faceau decat sa intregeasca acest peisaj martian. Aceea, pentru mine, era Muzica.

A urmat apoi o inregistrare de pe To Be Continued, al chitaristului norvegian Terje Rypdal. Se numea Morning Lake si pentru mine era pasul urmator dupa Bitches Brew, ca si cum cineva ar fi aratat modul in care se poate merge mai departe in jazz. Nu crezusem in viata mea ca cineva poate sa bata la tobe cum o facea DeJohnette pe aceasta piesa. Cat despre solo-urile abstracte, inghetate, ale lui Rypdal, insotite de vuietul ca de copac noduros al contrabassului lui Vitous, plus raspunsurile delicate ale pianului, imi transportau pur si simplu fiinta spre zari nestiute, unde de exemplu literatura nu ma purtase niciodata.

A venit dupa aceea o vara, sa fie 3 ani de atunci, in care am ajuns la Garana. Cap de afis era Rypdal insusi, deci iata ca povestea mea cu jazzul intra intr-o noua etapa: zeii puteau fi vazuti si pe viu. In momentul cand a inceput concertul insa, am incremenit. Batranul norvegian venise cu un baterist demonic pe nume Paolo Vinaccia, care mai ca nu manca din tobe, atat de hotarat si de talentat era. Insist asupra numelui Vinaccia pentru ca are de-a face cu povestea mea, drept care voi si reveni la el in paragrafele urmatoare.

Inflacarat, prin urmare, de universul muzical care imi rasuna in creieri deja de cativa ani, m-am (re)apucat eu insumi de muzica, pentru ca mai avusesem o trupa cand aveam 20 de ani. Prilejul de data aceasta a fost insa prietenul meu de-o viata Alex Tocilescu, recent repatriat in Romania, cu o pofta nebuna de a-si transpune poezia pe acorduri. Ce fel de acorduri, totusi, asta era o problema, pentru ca eu ma pretam la un fusion destul de optzecist si neindemanatec din pricina tehnicii lacunare, iar el la acorduri simple de indie rock din acelasi motiv. Ce a rezultat a fost trupa Aeroport si hitul 'Simona Ionescu", care a ajuns pe locul 1 in topul Radio Guerrilla, fara ca lumea sa bage de seama insa ca cea mai tare piesa a noastra era de fapt eponima 'Aeroport", unde reuseam un solo de chitara de care nu ma crezusem in stare nicicand.

Dracula Bass Festival

Cam pe la finalul experientei cu Aeroport, a aparut insa taica-miu cu o idee dezvoltata impreuna cu cativa prieteni de la Compania de administrare a domeniului Bran: un festival de bass care sa se numeasca, cum altfel avand in vedere castelul batranului conte, Dracula Bass. La inceput am fost destul de reticent la acest concept si pana spre final trebuie sa recunosc ca rezerva mea n-a facut decat sa creasca. Ma intrebam pe cine ar putea interesa un concept de o asemenea nisa, cat despre recitalurile artistilor romani, in afara de Adi Manolovici, a carui tehnica e pur si simplu stelara, nu am retinut mai nimic.

Asta era insa anul trecut. Anul acesta, fara ca eu sa stiu, se petrecuse un salt cuantic: line-up-ul era deja stabilit si continea niste nume atat de grele incat ma trecea cu fiori: Jack Bruce, creamerul stravechi, Anthony Jackson, Arild Andersen, Dominique Di Piazza si nu in ultimul rand talentatul Decebal Badila. Suna deja altcumva, drept care, fara sa stiu cand, impulsionat probabil de acel Bitches Brew pe care nu l-am putut uita niciodata, m-am trezit director executiv al acestui festival, ba chiar promoter: prietenul si colegul meu de la Academia Catavencu, Dan Mazilu, parea interesat de proiectul nostru nebun, drept care s-a decis sa ne ajute.

Incet-incet, i-au urmat altii: clubul Green Hours, cel atat de greu incercat in ultima perioada, publicatia in care cititi aceste randuri, postul public de radio, Grupul pentru dialog social, nenumarate alte publicatii de specialitate si magazine de instrumente, nume emblematice pentru jazzul romanesc ca Marius Giura, Florian Lungu si Mike Godoroja, plus agentii de impresariat celebre, cum ar fi Montoya Music Agency din New York si norvegienii Kalleklev Management. Mai ramanea, insa, desigur, o intrebare cruciala: oare publicul avea sa vina la un festival de bass sau spectatorii urmau sa fim doar noi, cei care facusem aceasta idee sa functioneze? Au fost suficiente cateva zeci de telefoane din provincie, ale unor oameni entuziasmati de numele pe care le aduceam, ca emotiile sa ni se mai risipeasca.

Sar peste alte detalii de organizare si ajung direct la prima seara a festivalului, in Green Hours. Vazand aproape 250 de oameni frematand in celebra curte a lui Voicu in asteptarea concertului lui Arild Andersen, trebuie sa recunosc ca m-a incercat cumva un moment de mandrie. Apoi a urmat, desigur, recitalul lui Decebal Badila, un instrumentist atat de talentat incat prima grija a oricarei municipalitati din Romania ar trebui sa fie aceea de a-i face statuie. Cand pe scena a urcat insa trio-ul lui Arild, am avut un soc. Ca sosita dintr-un vis, din luminile reflectoarelor s-a intrupat incert o silueta, care s-a concretizat mai apoi in persoana lui Paolo Vinaccia. Incredibil: bateristul care rupsese norma la Garana alaturi de Rypdal era acum pe scena unui festival organizat de mine!

Ce a urmat a fost o muzica din alta lume, unde tanarul saxofonist polonez Grzech Piotrowski, descoperirea varstinicului Arild, a cantat intr-un mod pe care l-as numi dumnezeiesc. Concertul celor trei, de altfel, trio-ul Andersen-Vinaccia-Piotrowski a reprezentat pentru mine momentul culminant al celor patru zile ale festivalului nostru. Nimic din ce a urmat dupa aceea nu m-a impresionat la fel de mult, nici tehnica fabuloasa a lui Di Piazza, nici complexitatea intelectuala a lui Mats Eilertsen Skydive, ba nici chiar bassul cu 6 corzi al lui Anthony Jackson. Cat despre ceea ce s-a intamplat in ziua imediat urmatoare acestui concert, mi-a dat de inteles ca, intr-un fel sau altul, sunt harazit jazzului. Erau asadar numai cateva ore de cand decolase avionul lui Andersen Trio inapoi spre Oslo, cand i-am trimis lui Paolo un mesaj pe Facebook, intrebandu-l daca a ajuns cu bine. Nu, sunt inca la München, mi-a raspuns el. Apoi, mesajul lui urmator pot spune ca mi-a schimbat viata: am cancer la pancreas si nu stiu cat voi mai trai. Vrei sa scrii povestea vietii mele? Fireste, i-am raspuns ca da.