Drama SF apocaliptica este cea mai recenta pelicula a lui Lars von Trier, lansata in primavara la Cannes.

Pentru ca nu poate trece neobservat, regizorul Lars von Trier a starnit controverse la Festivalul de la Cannes prin declaratiile sale de simpatie pentru Hitler. Organizatorii l-au 'innobilat" cu titlul de persona non grata, iar Kirsten Dunst a luat trofeul pentru cea mai buna actrita de la Cannes.

'No more happy endings", spunea von Trier in 2009, la inceputul filmarilor pentru 'Melancholia", dupa ce incheiase si lansase un alt proiect controversat, filmul 'Antichrist". De la deznadejdea din 'Antichrist", regizorul trece la melancolie, o stare pe care o traieste eroina principala, strania Justine (Kirsten Dunst), care lupta cu disperare sa ajunga la fericire.

Si, la fel ca in 'Antichrist", 'Melancholia" incepe cu o uvertura, intr-o succesiune de secvente si fotografii pe muzica din 'Tristan si Isolda" de Wagner, o parte din ele fiind viziunile extraordinare ale lui Justine despre sfarsitul lumii, dar si dramatice si grandioase imagini despre coliziuni cosmice.

Un dezastru ca o pictura

De la inceput filmul trimite la o stare de dualitate. Este impartit in doua, prima parte purtand numele lui Justine, iar a doua numele surorii mai mari, Claire (Charlotte Gainsbourg). In prima, Justine vine zambind la propria ei nunta alaturi de mirele Michael (Alexander Skarsgård), receptia fiind organizata pretentios la castelul lui Claire si a sotului ei, John (Kiefer Sutherland). Toata petrecerea se face sub semnul unui fenomen astral unic: planeta Melancholia e in drum spre Pamant.

Indiferent cat de mult se chinuie sa arate fericita, in final Justine este doborata de starea ei obisnuita, tristetea. 'Personajul ei se bazeaza mult pe cine sunt eu si pe experientele mele vis-à-vis de profetiile apocalipsei si pe depresie. In timp ce Claire este menita sa fie o... persoana normala", explica regizorul, care nu a ezitat sa povesteasca cum in copilarie era bantuit de nelinisti crezand ca al treilea razboi mondial izbucneste de fiecare data cand auzea zgomotul unui avion.

In a doua parte, filmul se concentreaza pe efectele ce preced dezastrul, aratand-o pe Claire speriata si disperata sa traiasca, marea ei motivare fiind fiul ei, Leon. Singurul sprinjin moral este John - care interzice folosirea internetului pentru a nu isi speria mai tare sotia -, insa cand constata ca cercetatorii au gresit si impactul este inevitabil este primul care renunta sa mai lupte.

In contrabalans, cand lumea se apropie treptat de sfarsit, Justine isi recastiga echilibrul. Imaginile si sunetele ii vin in ajutor, efectele speciale sunt spectaculoase, aparitia planetei influentand totul, de la lumina naturala si electricitate, pana la viata animalelor - ciripitul ireal al pasarilor cand 'rasare" noaptea planeta Melancholia alaturi de Luna, de pilda.

'Curajos, ciudat, frumos... te bantuie si, in egala masura, te fascineaza", scria Danny Leigh pentru BBC Film 2011, iar Lars von Trier parca i-a raspuns cand a declarat: 'Daca tot trebuie sa ajungem in iad, macar sa incepem bine".

Vizata sa moara era Penélope Cruz

Initial, rolul principal trebuia sa fie interpretat de actrita spaniola Penélope Cruz, mai ales ca potrivit celor spuse de von Trier, ideea filmului a pornit in urma unor discutii purtate de el cu Penélope. Ar fi fost un aranjament si pe gustul actritei, din palmaresul ei lipsind un film de arta de dimensiunea acestui proiect. Insa alte contracte nu i-au permis sa participe la filmari si a fost nevoita sa refuze rolul. Trier a ales-o pe Dunst, iar la sfarsitul filmarilor declara fericit: 'Cred ca este o actrita data naibii. Este mult mai nuantata decat am crezut si are avantajul de a fi avut o depresie. Toate persoanele sensibile au. M-a ajutat foarte mult. In primul rand, s-a fotografiat in timpul depresiei, asa ca am putut vedea cum arata atunci. Era prezenta si zambitoare, dar cu o privire total absenta. Si putea face asta foarte bine".

Minunatul castel unde s-a filmat nunta se afla in Suedia si este, intr-adevar, inconjurat de un teren de golf. Cele mai multe secvente sunt filmate cu o camera de mana, tremurand dupa respiratia operatorului, ceea ce face ca la final sa para credibila senzatia de usoara sufocare.