Anul trecut, cinematograful romanesc l-a pierdut pe unul dintre cei mai mari cronicari ai sai, un impatimit al filmului si creatorul unora dintre cele mai importante texte despre cinema scrise prin partea noastra de lume: Alex. Leo Serban. Din fericire, ne putem inca delecta cu scrierile lui.

De curand, editura Polirom a reeditat volumul 'De ce vedem filme -Et in Arcadia Cinema" ce aduna cele mai reprezentative eseuri ale sale pe teme cinematografice publicate de-a lungul timpului in diverse reviste de cultura. Nu putem sti cu certitudine daca i-ar fi placut sau nu laureatul de anul acesta al Oscarurilor, 'The Artist", dar inclinam sa credem ca da, caci in lucrarea 'De ce vedem filme", criticul s-a aplecat cu mare drag asupra cinematografului mut din perioada sa de glorie.

Iata ce scria Alex. Leo Serban despre primele filme: 'E adevarat-filmele vechi (de dinainte de aparitia sonorului) ne reamintesc acest adevar neplacut: Cinemaul imbatraneste mai iute decat celelalte (sase) arte. Barbatii nu mai poarta jobenuri, femeile nu mai poarta palarii cu pene, nimeni nu se mai saluta ceremonios cand se-ntalneste pe strada si, mai ales, nimeni nu mai arata 'asa", in alb-negru, cum vedem in filmuletele de-nceput ale fratilor Lumiere, in film noir, in 'A bout de souffle" al lui Godard si-n 'Juha" lui Kaurismaki, printre multe altele...Astazi, alb-negrul a devenit o optiune: il folosesti pentru ca vrei sa marchezi o marginalitate asumata, o estetica excentrica, un anumit ton; si totusi, pana la jumatatea secolului trecut, era singura optiune posibila: oamenii chiar credeau ca filmul este ' 100% realist" asa, in alb-negru (eventual si fara sonor). Asta inseamna ca de fapt Cinemaul isi creeaza propriul prezent, ca fiecare generatie de cineasti schimba acel prezent si ca, inevitabil, fiecare dintre aceste 'prezenturi" este mai putin prezent decat urmatorul. Este o imbatranire fireasca, precum imbatranirea fiecaruia dintre noi. Dar Filmul ne pune in fata acest adevar fara anestezie la fiecare proiectie: imbatranirea noastra ca spectatori insoteste imbatranirea peliculei si a povestilor stocate pe ea. Orice film este o melancolie, orice proiectie, propria elegie. Dar, paradoxal, pe mine tocmai aceasta precaritate ma induioseaza in cazul Filmului".

Filmul inghetat si teatrul viu

Facand o paralela intre teatru si film, Alex Leo Serban a explicat de ce a preferat mereu sa stea alaturi de ecranul din sala de cinema si nu in preajma 'scandurii scenei". 'Astazi imi dau seama ca ceea ce parea candva forta cinematografului-faptul de a fi 'de gheata", imuabil, imun la trecerea timpului, este, totodata un calcai al lui Ahile: tocmai pentru ca este imuabil , 'inghetat" intr-o forma perfecta nu poate fi imun la trecerea timpului: dimpotriva, se umple de riduri. In vreme ce teatrul, aparent vulnerabil, fara parinti cunoscuti, fara istorie, renaste cu fiecare spectacol 'efemer". (...) Un cinefil este esentialmente un paseist, un om care se uita inapoi in aceasta oglinda retrovizoare a istoriei care este Filmul, in vreme ce un amator de teatru va fi mereu in avangarda tuturor montarilor, caci fiecare noua montare o va fi uitat pe cea dinainte. Cum scriam alta data: Cinemaul este Trecut. Este la trecut.Este, asadar, Memorie."

Criticul era de parere ca istoria intreaga a secolului XX este 'arhivata" in aceasta arta, cea mai tanara, care ne prezinta 'nu relatari despre, nu studii, nu comentarii, ci faptul insusi, acolo, pe ecran. Caci, sa nu ne lasam inselati-oamenii aceia pot fi in alb-negru, filmati (la-nceput) in 16 fotograme pe secunda, ne pot parea 'caraghiosi" prin rapiditatea cu care se misca, prin moda pe care o poarta, sau, pur si simplu, prin 'dramele" derizorii (pentru ca sunt expediate intr-o ora de proiectie) pe care le traiesc; dar ceea ce traiesc ei acolo pe panza ecranului nu este mai putin un fascicul din marea aventura a secolului."