Violonistul roman Liviu Prunaru este unul dintre liderii Royal Concertgebouw, Orchestra din Amsterdam, cotata drept cea mai importanta orchestra a lumii. Pe 1 si 2 martie, Prunaru va sustine doua concerte si la Bucuresti, la Ateneul Roman.

Nascut in urma cu 42 de ani la Craiova, Liviu Prunaru a avut un destin creator spectaculos, ajutat insa de anii lungi de studiu asiduu. 'Prelungirea" personalitatii sale artistice este o vioara Stradivarius, un instrument extraordinar care il ajuta, ii da putere, claritate si profunzime in sunet. Artistul a acordat un interviu Romaniei libere in care vorbeste despre muzica sa, dar si despre vioara care-l insoteste peste tot.

Domnule Prunaru, cum ajunge un tanar violonist roman lider intr-o atat de prestigioasa orchestra?
Liviu Prunaru: Pur si simplu intr-o zi am primit un telefon. Norocul a facut sa raspund. De obicei nu prea o fac, mai ales in orele in care studiez. Am fost foarte surprins. Nu-mi depusesem candidatura sau ceva de genul acesta. Dupa aceea am aflat cum se procedeaza de fapt: orchestra nominalizeaza. Iar atunci cand un nume apare indeajuns de des, se pune mana pe telefon si respectivul este chemat personal. Nu am spus da din prima, ba chiar primul instinct a fost sa refuz. Se pare insa ca destinul trebuia sa isi urmeze cursul si am cerut trei zile de gandire. Nu credeam ca ma vor mai cauta dupa aceea. Dar au facut-o si in cele din urma a spus da, caci intre timp m-am gandit : 'ce poti sa pierzi?" . Pur si simplu vezi cum este si cealalta parte, pentru ca atunci cand esti solist vezi lucrurile intr-un anume fel. Apartenenta la o orchestra iti schimba perspectiva.

Cum este lucrul cu o asemenea orchestra?
L.P: Cuvantul de baza este unitatea. Nivelul este atat de ridicat incat eu ma simt mic. Dar asa si trebuie. Nu individualitatea conteaza, ci ansamblul. Nu este loc pentru prea multa afirmare personala. E un concept foarte greu de explicat, mai ales la noi, in Romania, unde se merge pe individualitate si e mai greu sa se aseze toti, umar la umar, si sa ridice ceva impreuna. Muzical vorbind este o atmosfera extraordinara. Sa nu credeti insa ca nu sunt si acolo derapaje.

Orchestra din Amsterdam, Concertgebouw, v-a oferit instrumentul extraordinar pe care l-ati prezentat publicului din Romania anul trecut, cand a fost 'arma" dumneavoastra in Duelul Viorilor : Stradivarius 'Pachoud". V-a fost greu sa va apropiati de acest instrument? Care sunt caracteristicile lui cele mai importante?

L.P: Instrumentului a fost construit in 1694, era perioada 'lunga" a lui Stradivari, adica cea in care facea instrumente putin mai lungi decat cele obisnuite, ceea ce adauga un grad de dificultate interpretarii. De ce? Eu inainte am cantat pe un Guarneri, care era mult mai mic decat o vioara obisnuita si a fost destul de diferit atunci cand am trecut pe acest Stradivarius care are 3 milimetri in plus si a fost deja ajustat cu alti cativa milimetri. Cant de patru ani pe acesta vioara. Mi-a fost oferita de catre Orchestra din Amsterdam, Concertgebouw, sa cant pe ea atata timp cat voi ramane cu ei. Este un motiv foarte convingator.

Din cate stiu eu ati incercat mai multe viori Stradivarius pana ati ajuns la aceasta.
L.P: Desigur. Povestea este lunga. Cand am venit acolo aveam un Guarneri, pe care cantam inainte, dar care apartinea unei familii din Elvetia si le-am spus celor din Amsterdam la inceput: 'Stiti ca s-ar putea sa dau vioara inapoi". I-am intrebat : 'aveti sa-mi dati ceva la schimb?" Mi-au raspuns: 'avem doua viori deja - un Guadagnini si un alt Guarneri, Joseph Guarneri, pe care poti sa le incerci, daca vrei" si bineinteles a doua zi m-am dus si le-am incercat. Intai l-am luat pe Guadagnini, am tras un sunet, l-am aruncat..., ceea ce este foarte ciudat pentru ca, de obicei, Guadagnini suna extraordinar, dar probabil ca nu era ajustat, nu era reglat, asa ca l-am lasat deoparte. Insa cand am atins acel Joseph Guarneri, m-am indragostit imediat de el, desi veneam tot de la un Guarneri. Acesta, insa, era mai robust, mai masculin, mai sanatos si mai mare. Am trecut imediat pe acest Joseph Guarneri, pe care am cantat doi ani. Insa cei din orchestra mi-au spus ca vor sa caute o vioara si mai buna pentru mine si cand am auzit am spus: 'Dar cum? Este o vioara extraordinara !". 'Da, dar vrem sa-ti gasim una si mai buna!" Si atunci, un an intreg s-au perindat pe acea scena tot felul de viori: Galliano, Guadagnini, Stradivari, Guarneri, Bergonzi chiar, si chiar le-am incercat in concerte. Cantam la aproape fiecare doua-trei saptamani cu alta vioara. Va dati seama ce m-am 'distrat" un an de zile acolo. Pana la urma ne stabiliseram asupra unui Stradivari si urma sa se incheie afacerea, dar cu o zi inainte de a semna hartiile, a aparut acest alt Stradivari si toata lumea s-a indragostit de el de la prima nota. Este cel care a castigat si este cel pe care cant acum.

V-ati indragostit din prima de aceasta vioara? Ati folosit-o ca arma intr-un duel al viorilor Stradivarius versus Guarnieri. Aceasta inseamna ca aveti incredere deplina in puterea ei, nu-i asa?

L.P:Trebuie din nou sa compar cu ce am avut inainte. Venind dintr-o familie de Guarneri, pe care am cantat mai mult de 16 ani, pot sa spun ca diferenta este foarte mare, si nu numai din punct de vedere acustic, ci pur si simplu material. Intr-un fel simti si canti, cu o anume tehnica, pe o Guarneri si altfel canti pe o vioara Stradivari. Vreau sa va spun inca ceva, n-am fost prieten chiar de la inceput cu Stradivari. De ce? Familia Guarneri are un sunet inchis, cald si placut, care te invaluie si te cuprinde din toate partile. E superb! Stradivariusul are insa alta calitate, un sunet sclipitor, stralucitor, pe care eu il asemui cu o lama laser care trece prin tot. Probabil din aceasta cauza mi-au ales aceasta vioara, pentru ca atunci cand cant cu Concertgebouw sa se poata auzi solourile pe care le am din cand in cand. Va spun, mi-a trebuit un pic de timp, cam un an, un an si ceva, ca sa pot sa ma imprietenesc cu aceasta vioara si sa-i inteleg toate calitatile.

Ati acceptat anul trecut provocarea lansata de Radio Romania Cultural de a va duela cu Gabriel Croitoru. Arbitru a fost pianistul Horia Mihail. Sunteti fericit ca v-ati lasat provocat si ca ati luptat cu aceasta arma de un incontestabil calibru, vioara Stradivarius Pachud?
L.P: E o mare bucurie sa ai in fiecare zi in maini o vioara Stradivarius. De multe ori uit, pentru ca este cu mine tot timpul. Din cand in cand zic: ce noroc, ce sansa am avut sa ating acest instrument. E o mare sansa, este indescriptibil. A fost special in fiecare oras, dar cu atat mai mult la Craiova, acasa la mine, unde in sala erau multe fete cunoscute. Am simtit ca interpretez pentru familie, pentru prieteni. Este intotdeauna o mare bucurie sa cant in tara mea

Cine a castigat?
L.P: Eu cred ca a castigat in primul rand muzica si publicul roman care a umplut salile. A fost o experienta minunata si de aceea am decis sa o reluam anul acesta, in perioada 12-25 septembrie in alte orase. Noi credem ca aceste frumoase instrumente trebuie cat mai mult cantate si trebuie aratate publicului.

Pana la Duelul Viorilor, publicul roman va mai poate asculta?
L.P: Chiar pe 1 si 2 martie, la Ateneul Roman, alaturi de orchestra Filarmonicii 'George Enescu", in care am multi colegi, cand voi canta Dublul concert pentru vioara, harpa si orchestra de Louis Spohr, o lucrare care nu stiu daca s-a mai cantat la Bucuresti, impreuna cu harpistul Ion Ivan Roncea si dirijorul Theo Wolters. De asemenea, probabil voi reveni in vara pentru cursurile si festivalul de la Sinaia 'Enescu si muzica lumii" organizat de Marin Cazacu si cu nerabdare la al doilea Duel al viorilor, alaturi de prietenii mei Gabriel Croitoru si Horia Mihail, in alte orase ale tarii.