Dupa numele prezente pe afis, Selectia oficiala a Festivalului de la Cannes pare destul de echilibrata in continut. Prezenta unor autori in Competitie e cu atit mai interesanta cu cit – in ultimele lor aparitii pe ecran – au construit proiecte care sint cel putin chestionabile din punct de vedere valoric.

Ultimul film al lui Alexander Payne (care a mai fost in Competitie la Cannes in 2002, cu About Schmidt) – The Descendants – ofera o poveste in care, in aparenta, visul american e pus sub semnul intrebarii (si cei bogati sufera, si ei sint neimpliniti). Doar in aparenta, fiindca filmul nu depaseste limitele mainstream-ului hollywoodian si, pina la urma, devine corect politic si da sansa la fericire personajelor care dau dovada ca nu s-au lepadat de constiinta. Avind in vedere ca filmele conformiste ale lui Payne au ocolit Cannes-ul (Sideways, Descendants), Nebraska ar putea fi o surpriza. Pentru a revendica un premiu, un barbat in virsta calatoreste din Montana in Nebraska alaturi de fiul sau, acesta din urma insotindu-l in speranta ca va reusi sa il descopere ca om. Din perspectiva subiectului, filmul ar putea avea calitatea unui The Straight Story, insa nu e un fapt pe care as avea curajul sa pun un pariu.

Veteranul acestei competitii este Roman Polanski. Si el se intoarce la Cannes dupa unsprezece ani; in 2002 The Pianist a fost distins cu Palme d’Or. Venus in Fur e ecranizarea piesei de teatru omonime pe care a scris-o David Ives, o piesa consacrata pe Broadway. O actrita incearca sa convinga un regizor ca merita rolul principal din productia lui urmatoare. Emanuelle Seigner joaca aici rolul principal si – avind in vedere ca e sotia lui Roman Polanski – avem un mic joc autoreferential-ironic la adresa istoriei lor, in relatie cu cinematograful. Ceea ce deja e un semn bun fata de ultimul film semnat de Polanski, care e tot o ecranizare dupa o piesa de teatru. Carnage era un film marcat de propria importanta, cu intepretari actoricesti exagerate (Jodie Foster, in special) si cu o atitudine sfatoasa. Fapte cu atit mai evidente cu cit Polanski obliga cinematograful sa ramina un simplu mijloc narativ, in loc sa il dezvolte ca mediu capabil sa se intoarca asupra propriilor formule de expresie si sa interogheze transformarea unui act teatral in reprezentare filmica, sau trecerea de la registrul de interpretare teatral la cautarea miscarii naturale in cinema.

Citeste continuare pe Filmsense.