In septembrie, cunoscutul critic de film va implini 80 de ani. Stiti ce face la varsta asta? Neobosit, strabate lumea si se uita la filme noi, le analizeaza, le apreciaza sau nu.

Pe Tudor Caranfil nu-l sensibilizeaza filmele 3D, dar crede ca 'noul val" al cinemaului romanesc expira si a depistat o 'cheie de bolta" a filmului romanesc.

Romania libera: Cand apare cel de-al cincilea volum din 'Istoria cinematografiei in capodopere"?
Tudor Caranfil: Reeditarea de care ma intrebati a fost conceputa de editor, in cinci volume, ultimul avand data de aparitie in 2012. Eseurile din cuprinsul acestuia sunt situate intre 1939-1956, adica de la 'Cetateanul Kane" la 'Al 41-lea". Volumul ultim va cuprinde alte cateva studii, unele inedite, capitole pe care am avut sansa sa le termin fara a apuca sa le public, fiindca de 20 de ani proiectul fusese intrerupt. Ma tem ca, daca l-as relua acum, exigentele sale m-ar depasi fizic. Si la drept vorbind, cat ar mai putea continua, un singur ins, o asemenea istorie care a parcurs deja, cam jumatate din istoria traita a cinematografului? Undeva trebuia sa se opreasca, gafaind.

Rl: Care sunt filmele dvs. preferate in perioada analizata in acest volum patru? Inclin sa cred ca printre ele ar putea fi 'Kuhle Wampe" sau 'Las Hurdes" al lui Buñuel.

T.C.: Pai argumentele ar putea fi la fiecare film de alta natura. Dar toate la un loc exprima, in miezul lor, una si aceeasi tema: ironia sortii, a soartei filmului si a cineastului. La randul meu, ca impartial autor de comentarii, tin la fiecare dintre ele in alt fel. Ca sa ma refer la titlurile pe care le citati, pe Kuhle Wampe il simt aproape datorita neasteptatei sale perpetuari in cea mai arzatoare actualitate. Abia dupa aspra experienta a crizei actuale poate fi inteles pe deplin ceea ce au trait eroii lui Brecht in anii 30 ai secolului trecut. Las Hurdas imi vibreaza ca un film dadaist, suprarealist in sensul obiectiv al cuvantului, iar Pe aripile vantului, 'capodopera" de management, am resimtit-o ca pe o provocare la o aventura personala care mi-a imbogatit existenta. Dvs. care ati parcurs textul, stiti probabil la ce ma refer. Ceilalti curiosi n-au decat 'sa mai puna mana pe carte", sa n-o lase sa astepte in librarii! Dar cum as putea iubi mai putin poezia vibranta a Atalantei, si cum nu m-ar ademeni, pleznind de curiozitate, personalitatea puternica, desi atat de contradictorie, a lui Leni Riefenstahl?...

Rl: Spre deosebire de alte Istorii..., volumele dvs. vin cu povesti spuse in jurul filmelor, ajungand sa creioneze nu numai un 'portret" al peliculei, dar si al societatii din acei ani. Cartile dvs. devin cumva niste adevarate istorii ale omului recent... Cum comentati?
T.C.: E tulburator pentru mine cum definitia dvs. 'o istorie a omului recent" coincide cu cea a istoricului de arta Igor Mocanu, care vede in ea 'o descriere a felului in care s-a construit, de-a lungul secolului XX, cultura vizuala europeana" (ca si cea Americana, de altfel). O fi ceva, daca ideea vine din doua surse adiacente. Dar cand scriam aceasta carte, habar n-aveam de ceea ce puneam la cale. Unica mea ambitie era un alt fel de istorie a cinematografiei, lipsita de conventii academice, o istorie spectaculara pe care cinemaul -spectacol prin definitie - o merita.

RL: Prin cartile dvs. i-am descoperit pe romanii care au participat la inceputurile cinematografiei. Desi punctati cu aceeasi deferenta prezenta lor, pare ca i-ati 'cautat" cu insistenta. Ma insel?
R. Da, va inselati! Mi-au iesit pur si simplu in cale. Mi-am petrecut tineretea nu numai in fata ecranului, ci si in atmosfera prafuita a Bibliotecii Academiei, unde frunzarind colectii uitate de cenzori, am dat de o surprinzatoare viziune bucuresteana a evenimentelor care marcasera arta ecranului. Mai tarziu am avut sansa sa descopar, in casa nepoatei lui Aristide Demetriade, un corpus enorm de documente care aruncau o lumina cu totul noua asupra primilor pasi ai cinematografiei noastre. Vreau sa va marturisesc ca, pentru capitolul dedicat filmului 'Independenta Romaniei" am sapat cu pasiune, nu cu deferenta, fiindca descoperisem acolo un dramatic tezaur de viata care ma inmarmurea, asa cum l-a inmarmurit si pe fiul meu cand a scris scenariul pentru 'Restul e tacere". Sa stiti ca, acum, cand imi cereti bilantul unei vieti, cercetarile astea au alimentat unul dintre cele mai pasionante momente ale existentei mele.
Tin chiar sa mentionez ca nu mi-a impus nimeni sa asigur o ipostaza romaneasca istoriilor mele. Dar cum sa treci, totusi, pe langa atata fior existential fara sa-l remarci? De ce i-as fi compilat pe istoricii straini, cand dispuneam, noi insine, de asemenea destine? Si, pe urma, cartea mea aparea in Romania, si era firesc ca o istorie a cinematografiei sa fie urmarita si din punctul de vedere romanesc asupra fenomenului.
Stiati, de pilda, ca cel mai apropiat colaborator si prieten al tanarului Orson Welles, producatorul John Houseman (poate chiar un Osman!) venea din Romania si era un importator de cereale ruinat de criza? Dar ca, inca un an inaintea aparitiei lui Kane, un bursier roman aflat la studii in America, Petru Comarnescu, trimitea, pe adresa revistei 'Viata Romaneasca" un text patrunzator in care-l definea pe acelasi Welles ca pe 'un tanar cu o bogata biografie si care, mai la fiecare manifestare, scandalizeaza disociand si legand altfel esentele traditiei, rasturnand aparentele, ingrozind emotiile si rascolind sufletele spectatorilor, unul din rasa acelor uriasi pe care ni-i trimite natura din cand in cand spre a ne contrazice toate conformismele, cliseele si conventiile". Splendida, desi timpuria caracterizare, ar fi retinuta, sunt convins, de orice istoriograf de pe alte meleaguri, pentru frumusetea si adevarul ei. Tocmai noi sa n-o fi remarcat?
Dar cea mai mare bucurie mi-a facut-o fiul meu cand mi-a spus ca, la Bruxelles, unde si-a definitivat scenariul in atelierul profesorului american Frank Daniel, mentorul sau l-a intrebat, nevenindu-i sa creada: 'Si toate astea chiar s-au intamplat, la voi, in 1912"? Ca s-au intamplat o confirma documentele abia acum regasite.

Rl: Ce parere aveti cu privire la noua generatie de cronicari? Cum simtiti diferentele si care sunt acestea intre generatia dvs. si cea de acum?
T.C.: Parerea mea despre tinerii critici, e foarte buna, in pofida distantei, a barierei inevitabile dintre generatii. Distanta care nu se resimte atat intre critici, cat intre cineasti. Acolo fractura e violenta, cele doua tabere nu se recunosc una pe alta, probabil fiindca miza e ochiul dracului, banii. Pe noi, criticii, retribuiti egalitar de mizer, ne mai desparte intrucatva doar limbajul, viciat adesea de barbarismele importate, fara discernamant, de peste Ocean. Dar aprecierile, mai ales in fericita perioada a 'noului val romanesc" au fost identice, cu exceptia izolata a unor comentatori conservatori ca Grid Modorcea si Eugen Atanasiu. Uneori, in ce priveste critica tanara, raman contrariat de cate un cal sarit cu ostentativa temeritate, ca al acelui critic, mi-e rusine sa-i dau numele, care spre a dovedi cat e el de intransigent, a aruncat vorba ca nu i-ar dori multi ani inainte lui Sergiu Nicolaescu, cu prilejul aniversarii sale octogenare. Salbatica manifestare m-a contrariat si m-a durut. Altfel ne bucuram, in consonanta, de victoriile tinerilor si deplangem modul cum, cu exceptia lui Lucian Pintilie, isi compromit veteranii propria opera, prin filme improvizate cu minim de efort si destructiva lipsa de exigenta.

Rl: Dar despre un public cinefil 'calificat" se poate vorbi astazi? Mai are nevoie publicul de ghidajul cronicarului de film?
T.C.: Dar cand a avut? Barem despre mine se spunea ca sunt un ghid perfect, numai ca functionez de-andoaselea. Nu ma deranjeaza! Esentialul e ca cititorul sa reactioneze la opiniile mele. N-ar trebui sa dam uitarii niciodata ca nu exista public, ci publicuri, adica gusturi diferite pe care trebuie sa le intuim, chiar daca nu le impartasim. Am asistat, in vara asta, la Karlovy Vary, la o proiectie cu una dintre productiile comerciale medii ale noastre, comedia lui Alexandru Maftei 'Buna, ce faci!" care m-a uimit prin eficienta ei neresimtita la Bucuresti. Un public international exigent, de festival, care umpluse sala pana la ultima portiune de pardoseala, se bucura, cu placere, de fiecare poanta a unei povestioare ce, la noi, mi se paruse previzibila si oarecare. Asta poate si fiindca era altceva decat repertoriul, adesea fad, caracteristic festivalurilor, unde plictiseala s-a instalat mereu mai totalitar.

Rl: Ce definitie i-ati da cinematografului de arta contemporan. Exista acest cinema?
T.C.: Cinematograf 'de arta", ca sintagma, imi pare o enormitate, asa cum ar fi muzica sau pictura 'de arta". Filmul e, prin definitie, arta! Daca nu e arta, nu mai e nici film, decat din punct de vedere tehnic. Definitia, intrata patrimonial in limbaj, s-ar cere neaparat corectata. Am putea vorbi despre film de ambitie culturala, despre film de autor, despre experiment, despre produs de creatie in opozitie cu cel 'de consum" etc. Si, din pacate, despre 'film de festival". Aici e cea mai mare primejdie fiindca, in ultimii ani, in jurul festivalurilor de cinema a clocit un gen anume: cu cat e filmul mai anost, mai fastidios, mai monoton, mai tern, mai abstract, mai fara miza, cu atat devine mai reprezentativ pentru festivaluri, care s-il paseaza unul altuia, sa-si intoxice si sa-si dezorienteze publicul. La ora actuala, de pilda, vitrinele selectiilor lor sunt bantuite de doua-trei filme cu o reputatie 'festivaliera" discutabila. Ma refer la Calul din Torino al lui Bela Tarr, un desert de plictiseala, privilegiu rafinat, pe care esti condamnat sa-l traversezi cu rabdare si mult calm, pentru a te alege cu... nimicul, Arirang, pe care autorul sau, Kim Ki-duk, il vinde drept 'autoportret", ceea ce vrea sa spuna ca cineastul s-a filmat pe sine insusi, timp de 90 de minute, intr-un monoton, imposibil si vanitos prim-plan in care-si povesteste viata, (minimalism impins la exces, de catre un cineast narcisiac caruia succesul i s-a urcat la cap) sau la Antichristul lui von Trier in care, sub pretextul unei proprii descarcari psihice, elitele publicului au fost servite, morbid, fals, agasant, printr-o pura creatie de laborator riscant data in spectacol.

Rl: Ati descoperit filme recente care sa va mai impresioneze (as indrazni sa spun chiar 'sa va loveasca")?
T.C.: Iata, numai ultima editie a Cannes-ului mi-a impus doua filme care-mi dau senzatia rezistentei In timp: Melancolia aceluiasi Lars Von Trier, un cineast care, ca Abel Gance in trecut, a anticipat tulburator un sfarsit posibil al lumii si The Artist, un fel de 'Cantand in ploaie" frantuzesc, care se impune prin efortul sau conceptual asupra consecintelor aparitiei dimensiunii sonore a artei filmului.

Rl: Va puteti face o imagine a evolutiei cinematografiei internationale si romanesti in urmatorul deceniu?
T.C.: Dar cine poate prevedea ceva intr-un moment de prefacere, din ce in ce mai precipitata, a mijloacelor de expresie cinematografice (inteleasa atat tehnic cat si substantial). Nu cred in viitorul formatului 3D, decat in cazul aparitiei unui adevarat autor care sa nu-si poata concepe filmul altfel decat in relief. Probabil, totusi, ca filmele cu adevarat valoroase vor fi percepute, independent de numarul de 'vizitatori", in doua dimensiuni.
Cat despre productia noastra, ma tem ca 'noul val" expira, cum era si firesc, dar va lasa mostenire o afirmare a calitatii romanesti greu de ignorat. Pe temelia ei unanim recunoscuta se poate cladi si o noua ofensiva, pe plan international, a culturii cinematografice romane sub alte forme.

RL: Ce credeti ca se va scrie in istoria filmului romanesc despre peliculele realizate in ultimii 20 de ani? Ce filme credeti ca ar putea intra la capitolul 'capodopere‘?
T.C.: Nu vad ce s-ar mai putea scrie, altceva decat se scrie acum. Si nu de catre noi! Iata un citat dintr-un comentariu publicat de New York Times acum opt luni, in decembrie trecut, sub semnatura lui A. O. Scott. 'Romania e o mica tara aflata la marginea Europei, cu o mica industrie de film, fractionata si subfinantata, dar azi cu o amprenta foarte puternica pe cinemaul mondial. Probabil ca nici o alta tara nu are mai multe premii la Cannes, pe cap de locuitor, sau o mai buna participare la acest festival, unde filmele romanesti au fost printre marile evenimente ale deceniului trecut".
Astea sunt randuri dintr-o istorie care altfel nici nu se mai poate scrie. Da, e adevarat, numarul premiilor celebrate marcheaza un record pe cap de locuitor la Cannes, desi aproape ca n-au fost vazute in Romania. Fenomenul s-a intamplat si la case mai mari.
Ma mai intrebati care dintre filmele din ultimii ani pot fi considerate capodopere? Din punctul meu de vedere, vanator profesionist de capodopere, fiindca pornind de la ele mi-am si construit o istorie, deci capodoperele mele sunt cele trei filme produse intr-un élan succesiv devenind cheia de bolta a cinematografului romanesc: Moartea domnului Lazarescu (2005) de Cristi Puiu, A fost sau n-a fost (2006) de Cornel Porumboiu si 4 luni, 3 saptamani si 2 zile (2007) de Cristi Mungiu. Le-am inscris cronologic pentru ca n-am gresi daca am face abstractie de premii. Le plasez pe toate trei pe aceeasi treapta. Desi sunt fundamental deosebite unul de altul ele, sunt sensibil egale in amploarea lor spirituala si universala. Aceasta definitiva manifestare a generatiei de aur din filmul romanesc, se defineste prin valoarea intrinseca a filmelor, nu prin premii. Triada, afirmata ca prin trei salve de tun, nu epuizeaza defilarea valoroasa a noii noastre scoli nationale, mai sunt cateva filme care o consolideaza, vor mai veni, poate, si altele, desi ramane de vazut in ce masura vor sti cineastii romani sa valorifice o conjunctura cum nu s-a mai intalnit la noi.
Sa multumim lui Dumnezeu pentru generozitatea cu care a inzestrat cinematografia romana actuala, si sa ne rugam... sa persevereze!